Este credința în Dumnezeu expresia unei vocații?

Într-un articol apărut anul trecut al revistei Christian bioethics, autorul consideră credința în Dumnezeu o vocație, afirmație demnă de interes, care merită să fie luată în considerare și examinată.

Vocația constituie o premisă, ea fiind anticamera unei realități; este un element latent care promite să devină patent, dar poate și să nu depășească stadiul de virtualitate. Există nenumărați oameni care se plâng că împrejurările, adversitățile sorții i-au împiedicat „să se realizeze”, să valorifice o vocație sau ceea ce li părea lor a fi  o asemenea înzestrare… Iar când vine vorba despre o înzestrare ratată, impecabil definită prin expresia franceză manqué, este greu de știut dacă ea a fost reală sau iluzorie.

Nu același lucru se poate spune și despre credința în Dumnezeu. Mărturisirea ei poate fi atât de puternică și de firească încât să-I trezească admirație chiar lui Hristos: „Auzind, Iisus s-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: La nimeni din Israel n-am găsit atâta credință” (Mt. 8, 10).

De ce a fost Hristos atât de plăcut surprins de credința sutașului care Îi spusese că nu crede că e nevoie ca Mântuitorul să vină până la el acasă ca să-i vindece sluga bolnavă, convins că intervenția Sa prin cuvânt, făcută de la distanță, este suficientă?… Pentru că iudeii îi cereau întruna „semne și minuni”, aspect care Îl revoltă pe Iisus, întrucât le săvârșise din belșug. De aici și apelativul „puțin credincioșilor” cu care li se adresează iudeilor. Merită amintit că, până în ziua de azi inclusiv, toți doritorii de minuni sunt socotiți a priori „puțin credincioși”.

Revenind la atitudinea sutașului, care nici nu era iudeu, ci roman, se știe că credința apărea în sufletele israeliților pe măsura măreției minunilor înfăptuite de Fiul Omului. Credința aceasta apărea și se propaga direct proporțional, așa cum ne-o arată Evanghelia, cu măreția minunilor înfăptuite de Hristos. În acest sens, să ne reamintim că Hristos săvârșește trei învieri: prima este a fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-17), readus la viață în momentul în care cortegiul funebru pleca spre cimitir; de a doua readucere la viață se bucură fiica lui Iair (Luca 10, 16-21); a treia resurecție, aceea a lui Lazăr, fiind cea mai spectaculoasă. Lazăr murise de patru zile, intrase în stare de descompunere într-atât încât una din surorile sale, jenată, îi spune Mântuitorului că trupul deja a început să miroasă… Această înviere va aduce un val de credință, de mărturisire a lui Hristos, unul care începe să-i neliniștească puternic pe conducătorii politico-religioși ai Ierusalimului.

Nu e greu de constatat că aceste atitudini direct proporționale cu spectacularul minunilor înfăptuite de Hristos sunt departe de orice „vocație a credinței”. Sutașul nu avea o asemenea „vocație”, ci avea pur și simplu credință, adică darul ontologic care îl făcea să mărturisească o realitate aflată dincolo de lumea văzută. Certitudinea credinței noastre în Dumnezeu se bazează pe revelația lui Iisus. El Însuși este credincios, adică fidel revelației Tatălui.

Un mare teolog român, regretatul preot și profesor Ion Bria, considera credința „un proces dificil, complex”, adăugând că, pe drumul spre Emaus, „Iisus constată cu compasiune că inima celor doi ucenici are nevoie de mult timp să creadă ceea ce profeții au vestit”.

Referindu-ne la credința în Dumnezeu, se impune să nu uităm că suntem creați „după chipul și asemănarea Lui”, ceea ce înseamnă infinit mai mult decât o vocație, o chemare, o însușire sau un talent… Există în lumea occidentală de astăzi o aplecare spre definiții atrăgătoare stilistic, de genul „Primăvara de la Praga”, „Revoluție de Catifea” – așadar un oximoron… Pentru realitățile noastre pământești, atari figuri de stil pot să sune bine, să cucerească prin expresivitatea lor care nu acoperă, de cele mai multe ori, realitatea…

Nouă credința ni se pare mai degrabă o taină, în sens de mister insondabil, a legăturii organice dintre Dumnezeu și om, realitate pe care o reflectă din plin Psaltirea, dar faptul acesta ar echivala cu deschiderea unei alte discuții.

Prof. univ. dr. Mircea Gelu BUTA