Episcopul Florentin Crihălmeanu și Mitropolitul Bartolomeu Anania – secvențe dintr-o prietenie proverbială

Există în viața cetății și a Bisericii oameni care, prin statura lor morală și prin viața lor, depășesc cu mult granița propriei lor confesiuni și își câștigă un respect unanim. Un astfel de om a fost și regretatul Episcop Florentin Crihălmeanu, plecat fulgerător dintre noi, care a lăsat în urma sa exemplul unui adevărat om al lui Dumnezeu, un slujitor smerit al semenilor și, mai presus de toate, un om cordial, un părinte delicat și nobil. Noblețea sa sufletească venea dintr-un firesc și o discreție cu care știa să fie prezent în public și printre oameni de toate categoriile, și mai ales dintr-o adevărată armonie interioară în care trăia.

Dintre toate calitățile care sunt evocate în acest moment al despărțirii o voi prezenta pe cea a cordialității și a prieteniei creștine, pe care Episcopul Florentin a știut să o arate Bisericii Ortodoxe și ierarhilor ei clujeni.

Rețin faptul că a doua zi după plecare spre Împărăția cerurilor a Mitropolitului Bartolomeu Anania, marți, 1 februarie 2011, Preasfințitul Episcop vicar Vasile Someșanul, împreună cu un sobor de preoți de la Centrul eparhial și de la Facultatea de Teologie au săvârșit Sfânta Liturghie, urmată de slujba parastasului. La acest eveniment încărcat de multă emoție a fost prezent și Preasfințitul Florentin Crihălmeanu, Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, care a venit să-i aducă Mitropolitului un ultim omagiu, ca expresie a recunoștinței pentru respectul și cordialitatea dintre cei doi ierarhi clujeni.

De altfel, acest respect se născuse cu mai bine de 14 ani în urmă, când ambii ierarhi își doreau să găsească o atmosferă de pace între cele două Biserici românești, să vindece rănile unui trecut încă sângerând și mai ales să poată construi o pace pentru viitor. Clujul încă mai păstra amintirea bisericilor luate cu asalt și a încordărilor tinerești și trăia astfel nevoia de a-și găsi liniștea confesională. În această încercare, atât Mitropolitul Bartolomeu, cât și Episcopul Florentin au reușit să ofere exemplul unor oameni mari, cu suflete înalte, care știu să depășească accidentele din trecut și să își ofere respectul lor, ca pildă de urmat pentru credincioșii pe care îi păstoreau în duhul evanghelic al păcii.

Din gesturi simple, dar pline de curaj, cei doi ierarhi au reușit să se apropie sincer unul de celălalt și să arate că sunt oameni care au știut ce înseamnă suferința sau privațiunile. Probabil pentru ierarhul unit, faptul că tânărul călugăr, student la medicină în Cluj, viitorul Mitropolit Bartolomeu a sărutat în vara anului 1946 obrazul Episcopului Iuliu Hossu pentru a spăla rușinea aruncată în timpul dictatului de la Viena, a fost un gest care l-a făcut să îl privească nostalgic ca pe un părinte, ce îl lega de un trecut pe care îl știa doar din istorie.

Mitropolitul Bartolomeu a marcat prin prezența sa la Liturghia solemnă din ziua Schimbării la Față a anului 2002, începutul păstoriei Preasfințitului Florentin ca episcop titular, invitat fiind să își dorească un viitor mai pașnic între cele două Biserici. Chiar dacă asprul dosar patrimonial a umbrit mult relațiile dintre cele două Biserici, Clujul a rămas în acei ani exemplul luminos că doar prin dialog și conciliere pot fi găsite soluții pentru viitor. Aici, ca nicăieri altundeva, comisia locală de dialog a reușit retrocedarea a peste 20 de biserici greco-catolicilor.

Aceste mici reușite au deschis perspectiva unei și mai mari apropieri între cei doi ierarhi, care și-au oferit constant probe ale respectului și prieteniei. Mai tânărul episcop unit era tot timpul unul din cei mai așteptați colindători în reședința Mitropolitului Bartolomeu, când împreună cu un grup de preoți și seminariști veneau să aducă vestea îngerească a Nașterii Domnului și să întărească astfel duhul păcii pe care cei doi păstori îl respirau împreună cu credincioșii lor.

Au fost și momente în care suferința a arătat că este cel mai bun ecumenism și că ea îi unește cel mai bine pe oameni. În câteva momente, când Mitropolitul Bartolomeu era internat în spital, Episcopul Florentin îl vizita în semn de respect și pentru a-i întări convingerea că în suferința sa ierarhul ortodox nu este singur. Rememorez momentul când în clinica Medicală I din Cluj se afla internat, în iarna de început a anului 2009, Mitropolitul Bartolomeu și un etaj mai sus Mitropolitul greco-catolic Lucian Mureșan de la Blaj. În acest context, vizita mai întâi a Episcopului Florentin făcută Mitropolitului Bartolomeu și apoi, împreună la Mitropolitul Lucian, a arătat că acest ecumenism al suferinței este de fapt singurul adevărat.

Aceste mici momente de prietenie vin să ne arate că umanitatea este singura virtute pe care omul nu trebuie să o piardă niciodată, indiferent ce ajunge să fie în această viață.

Respectul a fost arătat de Episcopul Florentin și după moartea Mitropolitului Bartolomeu, când acesta a fost prezent, de multe ori, la evenimentele Fundației „Mitropolitului Bartolomeu” sau la cele de la Muzeul Mitropoliei Clujului, când aprecia discret eleganța cu care Biserica noastră și lumea clujeană știu să își cinstească părintele.

În acest duh al cordialității și al păcii, consolidat mai bine de 15 ani, Episcopul Florentin a putut cultiva aceeași relație firească și frățească alături de Înaltpreasfințitul Mitropolit Andrei, care i-a arătat tot timpul că are ușa și inima deschisă spre el. De altfel, uniți în acest duh al cordialității de memoria Mitropolitului Bartolomeu, Înaltpreasfințitul Andrei i-a oferit Episcopulului Florentin, la prima vizită din primăvara anului 2011, un engolpion cu Maica Domnului, care i-a aparținut venerabilului ierarh, în semn de amintire a prieteniei dintre cei doi. Am fost bucuros să văd că la multe din evenimentele noastre culturale sau religioase, la care era invitat, purta acel engolpion, semn că credința în Maica Domnului este cea care ne unește și mai mult inimile, spre o mai adevărată slujire a lui Dumnezeu.

Gesturile simple, cordialitatea și prietenia arătată de cei doi ierarhi clujeni, mutați la Domnul, sunt poate exemplele cele mai grăitoare ale adevăratelor victorii care rămân și care sunt întotdeauna cele ale sufletului.

Pr. Bogdan IVANOV