Ec. mst. Monica COSTIN: În Sănătate, nevoile există în toate zilele anului, nu doar în perioadele de campanie electorală

Lipsa banilor şi lipsa personalului sînt, în momentul de faţă, două dintre marile probleme cu care se confruntă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj. „Avem în jur de 400 de posturi blocate pe toate categoriile profesionale, iar la 400 de posturi blocate, toţi cei care au rămas fac cîte două, trei norme”, declară, în interviul acordat ziarului Făclia, ec. mst. Monica Costin, director de îngijiri al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj.

Datorită lipsei de personal, blocul operator din Ortopedie nu poate funcţiona în tura de după-masa şi în tură de Monica-Costin-2noapte, şi tot din cauza lipsei de personal, secţiile Chirurgie II şi Chirurgie vasculare au fost închise pînă la 1 septembrie.

 – Ce atribuţii, ce responsabilităţi are un director de îngrijiri al unui spital clinic judeţean de urgenţă?

– Responsabilităţile directorului de îngrijiri sînt foarte multe şi foarte complexe. Ca membru în comitetul director, are atribuţii comune cu ceilalţi directori – director medical, director economic -, acestea vizînd organizarea şi coordonarea întregii activităţi care se desfăşoară la nivelul spitalului. În ce priveşte atribuţiile specifice, acestea vizează organizarea, conducerea, coordonarea activităţii de îngrijiri medicale. De asemeni, în atribuţiile directorului de îngrijiri intră tot ce înseamnă contractele cu Casa de Asigurări, cu Casa de Pensii, şi, la fel, raportarea.

Strict legat de îngrijiri, trebuie să precizez că îngrijirea medicală este un termen complex, care se poate „traduce” prin tot ceea ce înseamnă satisfacerea nevoilor pacientului din punct de vedere bio-psiho-social. Aşa ar trebui să fie. Dar, de la ce trebuie, la ceea ce facem, sigur că este o diferenţă.

– Concret: ce înseamnă „asigurarea nevoilor bio-psiho-sociale ale pacientului”?

– Noi ar trebui să acordăm servicii care să se suprapună pe nevoile actuale şi potenţiale ale pacientului. Concret: sîntem responsabili de ceea ce înseamnă îngrijirile din punct de vedere fizic, adică tot ce înseamnă igienă, alimentaţie, mobilizare a pacientului. Sîntem responsabili de administrarea tratamentului sub diferite forme, de informarea pacienţilor, de tot ce înseamnă aplicarea Legii drepturilor pacientului. De asemeni, sîntem responsabili de comunicarea cu familia şi sîntem responsabili de formarea deprinderilor după spitalizare.

– De ce aţi spus că este „o diferenţă” între ceea ce ar trebui să fie şi ceea ce faceţi?

– Pentru că, deşi acest concept de îngrijire se învaţă în şcoală şi în facultate şi în masterate, în practică este greu de implementat. De ce? Pentru că ne lovim în primul rînd de lipsa de resursă umană. Ne lovim, apoi, de lipsa de materiale sanitare cu care să asigurăm aceste îngrijiri. Alte impedimente sînt lipsa medicamentelor, lipsa mobilierului – paturi, somiere -, lipsa aparaturii ş.a.m.d.

– Luaţi-le pe rînd, ca să înţelegem mai bine.

– Primul aspect: resursa umană. Peste 50% dintre asistentele noastre sînt cu studii superioare, astfel că aş putea spune că am plecat de la o bază foarte bună, pe care am putea să construim. Multe dintre ele şi-au făcut şi masterate. Iarăşi, aşteptările ar fi foarte mari! Dar, deşi plecăm de la această pregătire, nu ajungem la ceea ce dorim să prestăm, adică să aplicăm teoria nursing-ului în practică. De ce? Pentru că numărul asistentelor este foarte mic. Am încercat, la un moment dat, un proiect pilot, prin care s-au constituit echipe de îngrijire formate dintr-o asistentă cu studii superioare, care să poată face planurile de îngrijire, să vadă pacienţii, să identifice nevoile (ceea ce a învăţat în facultate) şi asistentă cu postliceală, care să se ocupe de partea practică, de îngrijirea propriu-zisă. Un astfel de proiect l-am încercat în urmă cu trei ani, la Secţia de Chirurgie I. Proiectul a fost viabil timp de un an, după care nu a mai funcţionat pentru că nu avem suficient personal! Lipsa personalului, atît a celui cu studii superioare, cît şi a celui cu pregătire postliceală este, pentru noi, o problemă foarte, foarte mare. Adică, noi nu lucrăm nici măcar aproape de normativ. Avem în jur de 400 de posturi blocate pe toate categoriile profesionale, iar la 400 de posturi blocate, toţi cei care au rămas fac cîte două, trei norme. Este evident că în această situaţie nu mai pot face decît un singur „punct” din ceea ce înseamnă nursing-ul: adică, investigaţiile în vederea diagnosticului şi aplicarea planului terapeutic. Şi cu asta s-a cam terminat! S-a dus comunicarea, s-a dus tot ce ştim că trebuie să facem şi sîntem capabili să facem, dar nu putem face pentru că nu avem timp. Cînd o asistentă îngrijeşte între 20 şi 30 de bolnavi, toţi cu planuri terapeutice perfuzabile, pe lîngă care mai apar şi urgenţele, opt ore de muncă nu-i ajung!

Trebuie să implementăm sistemul informatic în spital. L-am implementat. Dar acest sistem informatic înseamnă muncă dublă: înseamnă, pe de o parte, să scrii în foaia de observaţie şi în fişa asistentului, pe de altă parte să scrii în sistemul electronic. Toate, după ce ai făcut tratamentele, după ce ai făcut vizita, după ce ai făcut investigaţiile, ceea ce înseamnă iarăşi timp suplimentar, peste orele de muncă.

Sîntem deficitari în privinţa blocurilor operatorii. Nu putem asigura operaţiile în tura de după-masa şi tura de noapte, întrucît nu avem asistente şi nu avem infirmiere.

– Ştiu că tocmai s-a închis, din lipsă de asistente instrumentare, Secţia Chirurgie vasculară.

– Chirurgie II şi Chirurgie vasculară s-au închis pînă la 1 septembrie din lipsă de personal. Blocul operator din Ortopedie nu funcţionează în tura de după-masa şi în tură de noapte tot din lipsă de personal. Dacă e de operat, asistentele vin de acasă, voluntar, pentru că nu se pot plăti ore suplimentare.

Nu putem deschide cinci paturi de terapie intensivă, medicală, pentru că, pe de o parte nu avem dotarea cu paturi, cu aparatură, pe de altă parte nu avem personal.

– Este vorba de secţia condusă de prof. dr. Natalia Hagău?

– Da. Saloanele sînt gata de aproximativ un an, dar nu pot fi populate cu pacienţi pentru că nu avem asistente, nu avem infirmiere, nu avem îngrijitoare, nu avem medici. Şi nu avem paturi şi aparatură! Nu există secţie clinică în care să nu avem deficit de asistente, dar nici în privinţa infirmierelor lucrurile nu stau mai bine. Pînă au apărut firmele care să facă cursuri de calificare, infirmierele au fost angajate fără să aibă calificare, urmînd să le calificăm noi la locul de muncă. Asta înseamnă, desigur, timp, şi înseamnă efort. Şi atunci, deja e o problemă cu lipsa personalului calificat. Adică, doar 10% dintre infirmierele noastre au calificare, restul au făcut nişte cursuri şi le pregătim şi noi printr-un plan de formare profesională, intens.

Asta este problema cu calificarea; dar, din punct de vedere numeric, situaţia este şi mai dramatică decît în cazul asistentelor. Pe o secţie clinică, dimineaţa, la 30 de paturi este o singură infirmieră, ea trebuind să spele pacientul, să schimbe patul, să facă dezinfecţie, să ducă gunoaiele, să-i dea de mîncare pacientului, să-l însoţească la investigaţii, să-l ducă la toaletă. O singură infirmieră!

– Iar salariul, bănuiesc, e tot… de una singură.

– De una singură, bineînţeles. Şi salariul este pentru un singur job, însă ea face, practic, nu numai treaba de infirmieră, ci şi treaba de femeie de serviciu, pentru că la capitolul „îngrijitoare de curăţenie” stăm nu prost, ci foarte prost. Pe o secţie clinică avem, eventual, o femeie de serviciu. Şi atunci, automat cele două activităţi, de curăţenie şi de dezinfecţie, sînt făcute de o singură persoană, adică de infirmieră, astfel că şi aceasta, la fel ca şi asistenta, ajunge să facă foarte puţin din ceea ce presupune nursing-ul. Adică, spală puţin, dezinfectează atît cît îi ajunge timpul, iar celelalte lucruri rămîne să le facă altcineva, nu ştim cine.

– Devine interesant! Spuneţi mai departe.

– Transportul pacienţilor. Dacă ne referim la pacienţii care trebuie transportaţi cu targă, cu cărucior, trebuie să amintim şi de o altă categorie profesională, cea a brancardierilor, care sînt în număr şi mai mic. Normativul lor este puţin ciudat la număr de paturi, astfel că sîntem în situaţia în care, la secţii de neurologie, unde 70% dintre pacienţi sînt cu deficit motor şi necesită transport pe targă, la etaj, să avem doi brancardieri, dintre care unul dimineaţa şi unul după masa. O targă trebuie…

– Dusă de două persoane!

-… dusă de două persoane. Şi atunci, un brancardier e la un capăt, şi o asistentă sau un medic – la celălalt capăt al brancardei. Asta în timpul săptămînii, pentru că sîmbăta şi duminica, de brancardă ţine doar personalul de serviciu, adică asistenta şi medicul.

– N-aţi… făcut demersuri, n-aţi cerut posturi pentru aceste categorii de personal?

– Ba da, am făcut. În fiecare lună, aproape. Pînă în iulie, cînd am avut bugetul, nu am putut primi aprobare de posturi, pentru că nu aveam buget. Cînd am avut bugetul, din 200 de posturi pe care le-am cerut, ni s-a spus să mai… revizuim, aşa că am scăzut undeva la aproape 100 de posturi: medici, asistente, infirmiere, îngrijitoare. Acestea nu rezolvă însă decît o mică parte a problemei.

–  Bănuiesc că şi pe partea de resurse materiale staţi la fel de „bine”.

– Contractul cu Casa de Asigurări este cel care aduce veniturile pentru salarii, materiale sanitare, medicamente, reactivi ş.a.m.d, în proporţie de 90%. Acest contract depinde de numărul de pacienţi pe care-l externăm; adică, primeşti bani conform numărului de servicii pe care le-ai realizat. Decontarea per pacient este de 1800 lei, înmulţit cu un indice de complexitate, indiferent de ce pacient este vorba, din ce secţie a fost externat, indiferent dacă a fost operat pe creier, pe coloană sau pe abdomen, indiferent dacă a fost în terapie intensivă sau nu şi indiferent de cheltuiala efectivă cu spitalizarea.

Diferenţa între ceea primim de la Casă şi ceea ce cheltuim este foarte mare. Să vă dau ca exemplu pacienţii care sînt victime ale accidentelor de circulaţie şi care stau în terapie intensivă: costul real al unui astfel de pacient ajunge şi la 70.000 lei, şi atunci, diferenţa de sumă se ia veniturile totale ale spitalului şi ca urmare spitalul cumulează arierate.

În condiţiile în care banii sînt cîţi sînt, iar nevoile sînt tot mai mari, apare o ruptură imensă între ceea ce solicită secţiile clinice, ca să pună în practică procedurile medicale, şi ceea ce putem noi să oferim. În jur de 70-80% din veniturile de la Casă se duc pe cheltuieli de personal. Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă fiind în sistem pavilionar, cheltuielile cu întreţinerea sînt foarte mari. Procentul care ne mai rămîne îl împărţim între medicamente, materiale sanitare, service-uri şi servicii colaterale, externalizate, CT-uri, RMN-uri etc.

– Să vă mai întreb şi de aparatură…?

– Cu aparatura nu aş spune că stăm foarte rău, pentru că am mai primit aparatură prin Banca Mondială, iar UMF are, de asemeni, multe aparate care se folosesc în comun cu spitalul. Nu stăm rău cu aparatura; stăm rău cu banii pentru service şi pentru consumabile, care sînt foarte scumpe. Dacă am primit un aparat în comodat, sîntem în situaţia să nu putem face analize medicale pe acel aparat, pentru că nu avem bani de consumabile. Anul acesta nu prea ne-am permis contracte de service-uri, pentru că nu am avut bani. În această situaţie, în momentul în care aparatul se strică, sigur că firmele tergiversează reparaţia sau reparaţia e foarte scumpă.

Acum, singurul angiograf pe care îl avem, s-a stricat. Aparatul este vechi, are peste 10 ani, este ieşit din garanţie…

– Şi, probabil, piesa defectă nu se mai găseşte.

– Firma a comunicat că găseşte o piesă oarecum compatibilă, dar fără să ne asigure că schimbarea acestei piese, care costă circa 2 miliarde şi jumătate de lei vechi, ne va prelungi, sigur, viaţa aparatului. Şi atunci, rămîne să decidem: avem bani să reparăm aparatul, sau vom închide serviciul de asigurare a urgenţelor în ceea ce priveşte infarctul, şi va rămîne singur Institutul Inimii, care şi acela are un aparat defect, dar poate mai puţin defect ca al nostru.

– Ce e cel mai greu, în postura în care sînteţi, de director de îngrijiri?

– Grea este fiecare zi de muncă, fiindcă sînt atît de multe probleme şi atît de diverse şi atît de neprevăzute, încît, deşi îţi propui, cînd vii la servici, să rezolvi cutare sau cutare problemă, după opt ore de muncă constaţi că nici măcar nu te-ai atins de ea, pentru că au apărut altele, 10-20 de probleme noi, stringente.

O problemă mare este lipsa de bani, şi cred că asta aş putea-o pune pe prim plan. Apoi, este lipsa de personal. O alta Monica-Costin-1este comunicarea, care trebuie mult, mult îmbunătăţită.

– Aţi demarat, în primăvară, o campanie de strîngere de fonduri pentru dotarea unor secţii ale Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă. Ce le-aţi spune celor care au bani şi ar putea să vă sprijine?

– Le-aş spune că urgenţa nu ştii niciodată unde te apucă, indiferent cît de sonore îţi sînt numele şi funcţia. Sănătatea este un bun căruia nu-i conştientizezi valoarea decît atunci cînd ajungi pe patul de spital. Acolo, cînd vezi că nu ai aia sau aia, spui: „Am aşa de mulţi bani şi aş da oricît să mă fac bine!”. Sînt convinsă că foarte mulţi dintre cei care au bani şi au fost pacienţi sau au avut pe cineva care s-a confruntat cu o problemă medicală gravă, au spus: „Aş face orice, dar salvaţi-mă!”, sau „salvaţi-l!”.

Deci, asta le-aş spune: Nu în momentul în care sîntem pe patul de spital sau avem pe cineva în situaţia asta să ne gîndim că am face orice pentru spital; să ne gîndim în momentul în care sîntem sănătoşi, cu putere de decizie, pentru că sănătatea este foarte scumpă. Ca să fii sănătos, trebuie să previi. La fel e şi cu spitalul: trebuie prevenită situaţia de a nu mai putea asigura medicamente sau servicii medicale de calitate.

– Oamenilor politici ce le-aţi spune?

– Că Sănătatea, la fel ca şi Educaţia, există şi are nevoi în toate zilele anului, nu doar în perioadele de campanie electorală. Şi le-aş mai spune că ar fi bine să fim consultaţi, atunci cînd se iau decizii, şi noi, actorii de la baza sistemului, pentru că, poate, am avea soluţii viabile.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie