După pandemie „o să reconsiderăm ce înseamnă să fie îmbrățișarea îmbrățișare…”

Distanțarea socială exista înainte de covid-19. Covid-ul numai a acutizat-o sau a lămurit-o foarte bine – spune directorul Centrului de Îngrijiri Paliative ”Sf. Nectarie”, părintele Bogdan CHIOREAN.

În opinia sa, pandemia a lămurit, oarecum, relația pe care o avem, fiecare, cu noi înșine și cu semenii, ajutându-ne, pe viitor, să reconsiderăm, între altele, „ce înseamnă să fie îmbrățișarea îmbrățișare sau ce înseamnă să petreci Crăciunul în familie”.

– Cum s-a văzut acest an de pandemie de la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” din Cluj-Napoca?

– Dacă inițial eram panicați, ca toată lumea, acum, la sfârșit de an, am ajuns la concluzia că a avut și beneficii pandemia asta, pentru că s-au lămurit un pic lucrurile. Cred că aveam nevoie de un stop-joc, toată lumea avea nevoie de un stop-joc și să stăm un pic, așa, mai mult în casă și să ne privim unii pe alții, pentru că  distanțare socială exista și înainte, numai că n-o mai vedeam. Și poate era mai gravă! Acum, când ne-a fost impusă, parcă nu ne mai convine! Pandemia a venit și a lămurit lucrurile.

– Ce lucruri a lămurit?

– În primul rând, faptul că nu ne cunoaștem pe noi înșine, faptul că nu ne suportăm pe noi înșine. Mai țineți minte cât de greu le-a fost oamenilor să stea în casă? Să stea în casă cu ei înșiși! Altminteri? „Abia aștept să vină weekendul să mai stau o zi, două, acasă, să nu mă duc la servici”. Dar când ești pus să stai o lună de zile în casă și să ieși numai pentru lucruri de strictă necesitate, deja începi să petreci foarte mult cu tine însuți și să-ți dai seama că tot ceea ce întreprinzi zilnic – serviciu, cumpărături, ieșirile, plimbatul prin mall-uri și așa mai departe – nu-i altceva decât să ne umplem timpul, să fugim de noi înșine. Și când ne întâlnim cu noi, ne speriem!

Eu chiar cred că am avut nevoie, cumva, de această pandemie. Îmi spunea cineva: „Părinte, e cam îndrăzneață vorba asta, să zici că a fost bună pandemia!”. Sigur, au fost și mari dezavantaje, dar eu cred că la nivel social, după ce trece pandemia asta, o să reconsiderăm ce înseamnă să fie îmbrățișarea îmbrățișare, ce înseamnă să petreci Crăciunul în familie, pentru că prea ne-am obișnuit să ne întrebăm unii pe alții: „Tu unde mergi de Crăciun? Că eu merg în Hawai, în Dubai…”. Ni se părea așa de firească întrebarea asta! Acum a trebuit să vină pandemia și să ne spună: „Crăciunul e o sărbătoare a familiei, a comuniunii din familie, din casă, stau acasă de Crăciun”. Acum trebuie să stăm acasă de Crăciun și dacă nu s-a putut să ajungem singuri la concluzia asta, ne-au impus-o alții.

– Desigur, e opinia dvs. Dar, dincolo de această opinie, bănuiesc că la nivel de instituție medicală care îngrijește cei mai bolnavi dintre bolnavi nu v-a fost ușor.

– La nivel de instituție medicală, într-adevăr, a fost un an dificil din multe puncte de vedere, în special pentru specificul pe care-l are centrul nostru, acela de a asista pacienți în stări avansate de boală, adesea terminale. Le spun și colegilor, adesea: cu pacienții noștri ai o singură șansă, nu mai există a doua. Rare cazuri în care mai vin pentru a doua internare. De obicei, e momentul… acum și aici. Dacă acum și aici ai reușit să faci ceva, e bine, altminteri, altă șansă nu mai există.

… Cred că eram singurul spital din România care nu avea orar de vizită. N-am avut niciodată orar de vizită. De luni până duminică, ziua, noaptea, oricând, orice aparținător putea să vină, să stea – sigur, în condițiile date -, nu era nici o problemă. Odată cu restricționarea accesului la pacienți, am observat ceva neobișnuit: pacienții care cât de cât erau conștienți dădeau foarte tare televizorul sau radio-ul, lucru pe care nu l-am întâlnit înainte. Voiau să audă zgomot, gălăgie. A fost ceva care m-a marcat. Adică, sunt de șapte ani aici și niciodată n-am auzit să meargă televizorul în… halul în care mergea atunci, în perioada martie-aprilie. Dădeau la maxim televizorul, indiferent că era meci de fotbal sau că era muzică populară. Ziceam: „Da´ nu auziți că merge prea tare?”. „Da´ lăsați-l să meargă…!”. Bine, lăsăm să meargă. Dar mergea și într-un salon, mergea și-n altul, era un haos… În liniște parcă nu le plăcea, era, parcă, o liniște… neliniștitoare, părea ceva suspect. E prea liniște!

Când vin vizitatorii, mai ieși, mai umbli, prea puțin timp stai cu tine însuți, dar când e prea multă liniște, parcă ceva devine suspect, parcă ceva necunoscut se întâmplă. Am încercat să compensăm parțial această lipsă, în sensul că am cumpărat o tabletă mai mare, să poată fi sunați de aparținători și de prieteni cu apel video pe whatsapp, să se vadă, să facem cumva ca să se mențină cât de cât o relație.

– Au fost cazuri de covid-19 la pacienți?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi nu am avut astfel de cazuri, la pacienți. Am avut, însă, cazuri de covid, luna trecută, la trei angajați, dar nu au fost cazuri grave. Dacă la noi era un focar, lucrurile ar fi stat foarte prost! Sigur că noi am făcut tot ce trebuia, am luat toate măsurile de siguranță, am făcut și ce-am auzit și ce n-am auzit și ce era strict științific și ce am auzit că poate ar funcționa.

… Revin la povestea cu vizitatorii. La un moment dat, ne-am asumat și această responsabilitate, ca în cazul în care starea de sănătate a unui pacient se înrăutățește și e vizibil lucrul ăsta, să sunăm familia, ca să vină să fie alături de pacient măcar o jumătate de oră. Am văzut că e o măsură foarte bună și a și fost pentru 80% dintre pacienți Au rămas însă 20% dintre pacienți a căror evoluție nefavorabilă n-am putut s-o prevedem și familia n-a mai putut să fie prezentă aici. Acest lucru ni l-au imputat, sub o formă foarte elegantă, și familiile, dar ni-l imputăm și noi înșine; însă e foarte dificil să înțeleagă oamenii că medicina nu e matematică, nu poți să prezici evoluția unei boli cu exactitate.

– Câți bolnavi ați avut internați la „Sf. Nectarie” în această perioadă?

– Din ianuarie și până acum am avut 655. A crescut un pic și rata de deces. Adică, dacă anul trecut am avut undeva la 56 – 58%, anul ăsta am avut 76%, și nu aș pune acest procent pe seama coronavirusului. S-ar putea să fost și pacienți cu covid-19, nediagnosticați, a căror evoluție să fi fost grăbită de boala asta, dar, în cele mai multe cazuri, aparținătorii și-au ținut bolnavii acasă și i-au adus aici chiar când n-au mai făcut față, când aceștia s-au decompensat total. Dovadă, chiar faptul că a crescut foarte mult numărul de decese la 48 de ore de la internare.

– Ați impus niște reguli la internare, în sensul că pacientul să fie testat dacă este sau nu este infectat?

– Nu, nu. Nu mi s-a părut că ar fi nici firesc și nici legal să impui regula asta.  Ce am făcut: am testat pacienții pe care i-am trimis la alte spitale, pentru chimioterapie, sau care mai aveau alte tratamente de făcut. Pe ei i-am testat, ca să avem siguranța că nu transmit mai departe virusul acesta, dar n-am avut cazuri de pacienți pozitivi.

– Dincolo de povestea cu pandemia, anul acesta vi s-a împlinit, în sfârșit, visul de a avea o ambulanță, prin implicarea Rotary Club Cluj-Napoca OPERA…

– A fost un lucru extraordinar. Întotdeauna m-am gândit că va fi un proiect de mare utilitate, dar întotdeauna, după ce se întâmplă, vezi și alte aspecte ale problemei.

– Adică?

– Partea mai puțin bună este că avem doar o persoană angajată pe ambulanță, adică un singur ambulanțier. De fiecare dată, dacă cumva pacientul e situat la un etaj superior al unui bloc, ai nevoie de măcar o persoană din partea familiei care să vină să ajute. Uneori, când suntem mai mulți pe aici, alegem pe cineva dintre noi și ajutăm, căci asta e situația: ca să putem să asigurăm servicii gratuite, nu ne putem permite să mai angajăm încă un om. Pentru mulți, lipsa asta poate să pară o problemă simplă: te gândești că oricând găsești un vecin, un prieten, un cunoscut, care să vină să ajute. În realitate, însă, lucrurile nu stau așa și recunosc că, inițial, nici eu n-am crezut. Adică, de multe ori colegul ambulanțier sună familia și spune: „Eu vin singur. Dacă pacientul e imobilizat, aș avea nevoie de cineva să mă ajute”. Iar răspunsul e: „Da´ nu avem pe cine să chemăm!”. „Dar mâine vin, până atunci nu puteți vorbi cu cineva?”. „Nu avem cu cine!”. Asta trădează deja o oarecare distanțare socială, de dinainte de covid. Una cronică. Covid-ul numai a acutizat-o sau a lămurit-o foarte bine.

– În perioada aceea de început, când toți eram panicați, derutați, cine a venit în ajutorul dvs?

– În momente de criză, în primă fază toată lumea încearcă să se descurce pentru sine. Țineți minte acele nebunii din magazine, când s-au cumpărat produse în exces. E prima fază a unei crize, dar după aceea oamenii văd că nu pot să fie singuri, ci trebuie să fie împreună. Am avut persoane care, de exemplu, ne-au sunat să ne spună: „Părinte, noi acum suntem cu telemunca. Noi primeam de două ori pe săptămână un coș mare cu fructe pentru tot biroul. Acel coș vine în continuare, dar noi nu suntem la birou și am vrea să-l ducem la pacienții dvs”. Deci, de la ofertele astea, cele mai simple, până la cele mai complexe. Unii ne-au trimis măști, alții ne-au trimis viziere. Ne-am trezit cu ele la poartă, fără să știm cine le-a trimis. Erau gesturi care cumva să te facă să simți că nu ești singur și că trebuie să rămână în continuare spitalul deschis. M-au întrebat colegii, în martie: „Dacă o să fie covid aici, ce facem?” Am zis: „Aici n-o să fie, că nu ne lasă Sfântul Nectarie să fie, aici e nevoie să îngrijim bolnavii, n-avem timp de alte lucruri”. Și nici nu a fost.

– Au fost medici sau asistente care au părăsit Centrul „Sf. Nectarie” în perioada asta?

– Au fost. Cred că nu că a fost un grad de epuizare mai mare ca de obicei, dar sunt deja șapte ani de când funcționăm și sunt oameni care cu greu mai fac față, mai ales că noi nu putem să oferim salariile pe care le oferă instituții de stat, la ora actuală. Ca să oferim salarii mai mari pentru angajați ar însemna să punem presiune financiară pe pacienți, or noi, cât ne ajută Dumnezeu, vrem să oferim în continuare servicii gratuite sută la sută. Dar, sigur că în momentul în care știi că ai un coleg care lucrează pe o secție de recuperare, care este mai ușoară, mai simplă, și acolo vezi bucurii, vezi succese, iar colegul câștigă dublu față de cât câștigi tu aici, îți pui de două ori problema dacă merită să rămâi aici sau îți este locul sau altundeva.

Sunt mulți, însă, care au rămas de la început la «Sf. Nectarie», care au trecut peste momentul acela în care te întrebi: „Să rămân sau să plec, cum e mai bine?”.

Aici riști să cazi în două extreme: ori să mori cu fiecare pacient câte un pic, și atunci nu reziști decât câteva luni, ori ajungi să nu-ți mai pese, să fii total nepăsător. Dar nu cred că angajații Centrului „Sf. Nectarie” au ajuns în vreuna dintre aceste extreme, pentru că ei în continuare sunt foarte dedicați.

– Cum funcționează Școala postliceală sanitară „Sf. Nectarie”?

– Școala merge bine, online. Sigur că am încercat, în condiții de maximă securitate, ca din câte patru elevi, în anumite perioade, să vină câte unul pe fiecare etaj, împreună cu câte un asistent, să facă practică. Eu nu pot să-mi imaginez altfel școala. Online nu am ce să le arăt, nu am ce să-i pun să facă. Ei, totuși, sunt cadre medicale, au suficiente informații încât să cunoască circuitele spitalului, cum să se protejeze pe ei înșiși și pe pacienți, și au venit și au făcut și practică, o practică, însă, care acoperă doar 20-30 la sută din nevoile lor.

– Cursanții dvs sunt mai serioși decât cei din prima generație? Țin minte că anul trecut spuneați de elevi care ar fi vrut să capete o diplomă fără să participe la cursuri.

– Da, sunt mai serioși, și asta poate și pentru că s-a dus cumva vestea că aici, dacă vrei dipolomă, trebuie să vii la școală. Unii vor să facă școala doar pentru familia lor, să știe să managerieze o situație mai simplă, acasă, alții vor să profeseze, alții vor, în paralel cu facultatea, să facă și școala asta, că poate e un plus, o șansă în plus. Văd și online, de exemplu: cei care-s acum în anul I, rareori când lipsesc trei, patru.

– Proiecte pentru 2021…?

– În primul rând ne gândim la modul în care am putea să sprijinim personalul. Eu cred că într-un centru de îngrijiri paliative, personalul reprezintă 90 la sută din tot ce se întâmplă acolo. Ne dorim să îi sprijinim și material, dar și ajutându-i să participe la anumite cursuri de comunicare, de perfecționare.

La noi, o greșeală se discută, nu se penalizează. Se caută soluții. Și încă o dată spun: dacă personalul îl pierdem, dacă personalul nu-i de calitate, pe îngrijiri paliative, poți să ai toate condițiile hoteliere și toată infrastructura să fie de cea mai bună calitate, că nu ai câștigat nimic. Dacă nu există resursa umană, care să aibă foarte multă dragoste de om, nu ai făcut nimic. Îți trebuie foarte multă dragoste față de om, aici.

– Mai aveți dorința, intenția, de a extinde acest centru?

– Dorința a rămas, intenția extinderii acestui centru rămâne, pentru că au rămas total neacoperite îngrijirile paliative pediatrice. Dar, recunosc, cel mai frică mi-e de lipsa personalului care ar vrea să lucreze într-o astfel de instituție. Poate resurse materiale s-ar găsi, poate un teren s-ar rezolva, dar resursa umană, care e esențială, s-ar putea să fie o problemă. Oameni care să lucreze cu copii în stadii avansate, în stadii terminale de boală, sunt foarte puțini.

M. TRIPON