Dumitru Fărcaş: Dacă trăieşti într-o lume unde nimic nu e al tău, atunci nici tu nu mai eşti al tău!

„Anonimul care cuprinde în cîntece fantasmele, iubirile, pacea, spaimele, speranţele ardelenilor”; cel care „multiplică la nesfîrşit mîndria Ardealului, împărţind-o, plin de dragoste, întregii ţări; omul în ale cărui mîini „taragotul exersează o putere magică şi o forţă sugestivă ce trece de la magie la mister”; „bolnavul incurabil de ţară”, „Omul – taragot”: aşa a fost numit, cu diverse ocazii – de către D. R. Popescu, Fănuş Neagu, Marcel Cellier, Florin Piersic sau Pop Simion – maestrul Dumitru Fărcaş. În 1962, Maria Tănase ar fi vrut să-i dea „aripile” ei, să-l ajute să „zboare”, nu să calce, „peste spinii potecilor care de-a lungul au făcut să sîngereze sufletele artiştilor şi să-i Dumitru-Farcasoprească de la preocupări jenante ca să-şi cîştige laurii şi existenţa”. „Se nasc atît de rar oameni înzestraţi cu nobleţea artistică a dumitale – îi scria Maria Tanase – încît consider o datorie de artist să-ţi ofer aripile mele ca să te feresc să dai piept cu zidul gros al nechemaţilor care au ajuns să fie mari cîştigători de poziţii în artă, numai şi numai fiindcă artiştii nu se mai ajută între ei…”

De un astfel de om, ca Dumitru Fărcaş, nu poţi să te apropii decît cu dragoste şi cu sfială. Asemeni cîntecului, vorba lui te poartă între lumi dintre cele mai fascinante şi mai tulburătoare, încît aproape ţi-e teamă să respiri, ca să nu-i întrerupi ritmul. Furat de poveste uiţi socoteala timpului pînă cînd, la „trezire”, îţi dai seama că nu ţi-ar ajunge o viaţă să tot întrebi, să iscodeşti, să te bucuri de cuvinte la fel ca şi de cîntec, să trăieşti amintiri aduse din vremuri de legendă de Omul, de Marele Artist care vine din, sau poate se confundă el însuşi cu LEGENDA. Acel Om, acel Mare Artist care astăzi împlineşte 70 de ani şi pe care ni-l dorim încă atîţia alături!

 – Este de neînchipuit Dumitru Fărcaş fără taragot, după cum la fel de neînchipuit este taragotul fără Dumitru Fărcaş. Totuşi, cred că a existat un „cîndva” cînd va fi fost altfel; de aceea vă întreb: ce a fost înainte să fi fost taragotul?

– Pînă am ajuns la taragot am trecut prin diferite… etape, de copil. În familia mea s-a cîntat la un clarinet micuţ, pe care tata l-a cîştigat de la un ţăran român făcîndu-i o zi de plug cu caii. Neavînd bani acel om, i-a dat clarinetul.

Tata a murit în ’46 de o stupidă pneumonie. Cînd am ajuns eu elev al Liceului de Muzică, mi-am cumpărat un magnetofon, un Tesla, şi am întrebat bătrînii satului: Cum a fost tata? A fost un om prietenos? A fost un om bun? A iubit lumea? Şi-mi povestea un bătrîn extraordinar de frumos, că tata cînta mult la culesul recoltei, după un pahar de must, petrecea cu prietenii. Şi zicea bătrînul: „Dragă Mitruţ, te-am auzit la radio şi cînţi foarte frumos, d-apoi nu cînţi ca tată-tău, ca tată-tău, după ce scotea clarineta din gură, apoi clarineta aia mai sună o jumătate de ceas!”

– Superbă imagine!

 – E ceva extraordinar! Şi imaginea… cred că e imaginea… ecoului! Vă daţi seama ce impresionaţi erau oamenii aceia seara, cînd petreceau după o zi de muncă!

 Cei doi fraţi ai mei, Vasilică şi Simion – fie iertaţi, că au murit amîndoi! – au cîntat şi ei la clarinet. Mie, fiind cel mai mic, mama mi-a cumpărat un fluieraş şi cu acel fluieraş am participat la toate festivalurile interşcolare, raionale, regionale – cum era atunci şi am luat o mulţime de premii. Şansa mea a fost şansa copilului de la sat: am avut un învăţător pe nume Lupar Gheorghe, un om absolut destoinic, cum erau adevăraţii noştri dascăli de altădată, care te studia de mic şi ştia: ăsta-i bun de croitor, ăsta-i bun de tîmplar, ăsta-i bun de muzicant, ăsta-i bun de dansator. Directorul Liceului de Muzică, dl Mihai Gutman, a luat contact cu învăţătorul din sat şi ne-a chemat într-o zi la şcoală să dăm probe de aptitudini. În urma acestor probe am fost ales să vin toamna să dau examen la Liceul de Muzică din Cluj. Am intrat la Liceul de Muzică în 1956, iar în ’60, cînd am absolvit, copil sărac fiind m-am întors acasă şi am intrat ca solist în Ansamblul de cîntece şi dansuri „Maramureşul” din Baia Mare, alături de Felician Farcaşu, Victoria Darvai, Nicolae Săbău, Iacobina Vlad.

Am uitat să vă spun că în liceu am studiat oboiul, ca specialitate, iar în 1962 am reprezentat Maramureşul la concursul închinat festivalului mondial al tineretului de la Helsinki, concurs care a avut faza zonală la Cluj şi faza finală la Bucureşti. Am obţinut locul I pe ţară.

 – Cu ce instrument?

 – Cu oboi şi taragot. Am învăţat acest instrument cît am fost în ansamblul din Baia Mare. Postul de oboier, în orchestră, era ocupat, dar ansamblul n-ar fi renunţat la mine. M-a întrebat directorul dacă ştiu să cînt la taragot, iar eu am răspuns că da, ştiu. Cînd am văzut însă instrumentul, i-am spus directorului că… nu-i bun şi că trebuie  să-l repar, iar după o săptămînă am să vin să dau probă. Am exersat zi şi noapte timp de o săptămînă, iar la momentul cuvenit m-am prezentat la director şi am cîntat la taragot două piese foarte frumoase.

… Fiind primul la acel mare concurs, am primit un premiu de 5.000 de lei. M-am dus cu prietenii la „Berlin”, în Bucureşti, şi le-am dat friptură şi bere, apoi am venit la Cluj să-mi găsesc foştii colegi care erau acum la Conservator, în anul II, şi faţă de care aveam un complex de inferioritate gîndindu-mă că… oi fi eu mare artist, dar cu puţină şcoală, iar arta fără cultură nu se poate face.

 Am avut norocul să mă întîlnesc în holul Conservatorului cu fostul meu profesor Hudrea Simion: „Bine-ai venit, Fărcăşel!” „Să trăiţi, domnule profesor!” „Ce mai faci?” „Domnule profesor, am fost la Bucureşti, la un mare concurs, am luat premiul I”. După ce-mi fusese cinci ani profesor, dl Hudrea, în băşcălie zice: „Da tu la ce ştii să cînţi?”   S-a lăsat, pe moment, o tăcere totală, după care zic: „Domnule profesor, să vedeţi, eu sînt chemat la radio să fac imprimări…” „Să faci imprimări? Ia vino tu puţin cu mine!” Şi m-a dus la bibliotecă, mi-a pus în braţe un teanc de partituri şi   mi-a zis: „Te duci pe Braşov 2-4, acolo vei găsi un pătuţ, iar peste două săptămîni avem admiterea la Conservator”.

 N-am avut încotro, m-am supus. După două săptămîni am dat examen şi am intrat la Conservator, asta fiind în 1962. După aceea a început cu adevărat munca, studiile, concursurile.

 – Credeţi în întîlnirile providenţiale? Există astfel de întîlniri?

 – Da. Există. Trebuie să vă spun că în juriul acelui concurs de la Bucureşti era Popescu-Judeţ, era marele basist Mircea Buciu, erau Constantin Arvinte, Maria Tănase… Maria Tănase, în 1962…

 – V-a trimis o scrisoare absolut impresionantă!

– …mi-a scris o scrisoare prin care mă invita să fac un turneu în Valea Jiului, împreună cu ea. Mi-a scris o scrisoare fascinantă, pe care probabil o cunoaşteţi. „Drăguţule Fărcăşel…”

 – Aveaţi abia 24 de ani. Trebuie că fuseseţi nemaipomenit la acel concurs, de vă remarcase Maria Tănase!

 – La concursul de la Bucureşti am avut foarte mari rivali, între care Gheorghe Zamfir, regretatul Ion Drăgoi, Toni Iordache, Ilie Udilă, Marcel Budală, Dumitru Zamfira. A fost o „garnitură” de instrumentişti absolut excepţionali, or eu am reuşit să ies dintre ei, luînd marele premiu. Maria Tănase a venit la mine, m-a pupat pe obraji şi m-a întrebat de unde sînt. I-am spus că vin din Maramureş. Ea a iubit foarte mult Maramureşul, a şi cîntat cîntece din Maramureş, iar semnalele astea de tulnice, de trîmbiţe, au fascinat-o. Îmi spunea, în scrisoarea pe care mi-a trimis-o: „Ajunsă de cîteva zile în Bucureşti, mi-am învins ocupaţiunile multiple pe care le am (…) şi-ntr-o linişte relativă măcar să pot formula pe hîrtie ceea ce doresc de la dumneata. Vezi mata, drăguţă, n-am prea scris multe în viaţa mea, şi mai cu seamă scrisori, dar scrisori că aceasta, în care toată respiraţia mea de artist  să-şi caute locul nu am scris nicio dată. Vezi, Fărcăşel, să nu te umfli, că-ţi cade nasul şi te faci urît şi gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, dumneata, Fărcaş, eşti un mare artist, dar atît de tînăr faţă de mine, că nu-mi dau seama dacă, Doamne fereşte, nu faci şi dumneata parte dintre acei care înainte să înceapă să umble, îşi iau boii lui Dumnezeu în cap. Mi-ai povestit că munceşti mult şi am dedus că eşti ambiţios (…). Eşti ambiţios ca să parvii sau eşti ambiţios ca să rămîi artist?”

Scrisoarea aceea e absolut teribilă! Un adevărat testament care mi-a călăuzit paşii.

– Aţi ţinut legătura cu Maria Tănase?

 – Am ţinut legătura, însă din nenorocire ea s-a întors din turneul acela nu prea sănătoasă. Eu n-am putut participa la turneul la care mă invitase fiindcă rectorul Toduţă nu mi-a dat voie să lipsesc două săptămîni de la şcoală. Pe Maria nu am mai văzut-o pînă cînd… s-a sfîrşit. S-a îmbolnăvit şi imediat, în cîteva luni, s-a stins.

 – Întîlnirea cu Maria Tanase a fost una dintre întîlnirile care v-au marcat cariera…

 – Întîmplarea, destinul, providenţă… Au fost trei întîlniri care au avut un rol hotărîtor în viaţă şi în cariera mea artistică: întîlnirea directorului de la Şcoala de Muzică din Cluj, întîlnirea cu fostul profesor de oboi din liceu, în holul Conservatorului, şi întîlnirea cu Maria Tănase.

 – Făcînd o socoteală, dl Ioan Bocşa spunea de curînd că aţi susţinut vreo 15.00 de concerte.

 – Poate şi mai multe…

 – Dincolo de bucuria acestor concerte, ce rămîne?

 – Trebuie să vă spun că încă din anul I de Conservator am pus bazele Ansamblului „Mărţişorul” al Casei de Cultură a Studenţilor, un ansamblu care s-a dovedit a fi de mare valoare şi de mare calitate artistică. Am avut satisfacţii enorme cu acest ansamblu. Şi ştiţi care e cel mai mare farmec al „Mărţişorului”? Este un ansamblu veşnic tînăr. Cei care sînt aici, în special dansatorii, sînt studenţi la diferite facultăţi – Geografie, Istorie, Medicină, Politehnică – şi după cinci ani ne părăsesc. Dar în fiecare an vin generaţii noi. Şi trebuie să vă mai spun că Ansamblul „Mărţişorul” a fost nu numai o şcoală, ci din acest ansamblu s-au închegat familii. În cinci ani de zile tinerii s-au cunoscut între ei, au muncit împreună, au transpirat împreună, au legat prietenii trainice, s-au legat familii extraordinar de frumoase, iar copiii proveniţi din aceste familii au venit, la rîndul lor, în ansamblu.

– Dvs. aţi dus cîntecul românesc – şi nu oricare cîntec, ci cîntecul care a fost cel mai frumos – pe toate meridianele. Pentru că l-aţi iubit şi îl iubiţi atît de mult, vă întreb: ce semnifică pentru dvs. acest cîntec?

– Muzica este acel domeniu fără de care un popor ar fi mult mai sărac şi lipsit de sens, de viaţă. Muzica universală, muzica simfonică – cea mai pretenţioasă şi cea mai grea, îşi trage firul rădăcinii din folclorul acelor popoare pe care le reprezintă. La baza întregului altar muzical stă acea bogăţie inestimabilă care identifică viaţa, temperamentul, obiceiurile oamenilor ţării respective. Nu ştiu prin ce miracol a ajuns România să stăpînească cel mai bogat folclor din lume, fără nicio exagerare! Celulele motivice, care se împletesc într-o linie melodică, sînt extraordinare, sînt mai complexe decît în oricare ţară! Oricare! M-a preocupat acest lucru şi l-am studiat. Şi încă ceva: sînt zonele folclorice, distincte între ele: partea Lăpuşului, partea Maramureşului, Ţara Oasului, Bihorul, sînt muntenii, oltenii, moldovenii, dobrogenii: genuri, forme de exprimare diferite, în ritm şi melodie. Sîntem, aşadar, o ţară bogată şi din acest punct de vedere; doar că, aş spune, prea puţin ţinem la această avuţie naţională.

 Cu Ansamblul „Mărţişorul” ne-am străduit să arătăm, pretutindeni în lume, bogăţia spirituală a acestui popor. Şi am adus trofee de peste tot: Discul de Aur, Colierul de Aur, Ciorchinele de Aur, medalii peste medalii, diplome; tot ce a fost de luat la festivaluri, noi am luat.

 – În afară de taragot, în afară de muzică aţi avut şi alta… dragoste?

 – Da: dragostea de viaţă, dragostea de familie, dragostea nemărginită de ţară.

 – N-a existat niciodată ispita rămînerii „dincolo”?

 – Niciodată! Sînt, cred, printre puţinii romani care au făcut întregirea familiei aducînd din America, nu ducînd în America. Eu mi-am luat nevastă care a stat 13 ani în Statele Unite ale Americii, cetăţean american de origine română. I-am spus: „Domnişoară, America mea este pe strada Pavlov 35, acolo lîngă Chios, şi este şi un lac acolo. Acolo e America. Te rog foarte mult, fă bine şi vino şi vezi-o, iar dacă o să-ţi placă, rămîi”. Şi aşa s-a întîmplat. A venit, i-a plăcut şi a rămas aici.

 Am admirat ţări frumoase ca Elveţia, Germania; mi-au plăcut, dar ca să trăiesc acolo…, nu. Lumea aceea nu-i lumea noastră, nu-i lumea mea. Ştiu că oriunde mă duc, aici, e al meu tot. Ori în ce grădina intru, ori în ce biserică intru, tot e al meu. Aici e fiinţa mea, aici e neamul meu, aici mă simt acasă. Dacă eşti într-o altă lume, unde nimic nu e al tău, atunci nici tu nu mai eşti al tău!

 – Dacă ar fi să vă imaginaţi un sfîrşit de lume, cum l-aţi imagina?

 – Tot îi aud, la televizor, pe oamenii de ştiinţă spunînd ce se va întîmpla cu Terra noastră peste nu ştiu cîţi – sute sau mii de ani. Nu ştiu. Ştiu un singur lucru: că aş trăi o stare de tristeţe şi melancolie nesfîrşită, fiindcă sînt obişnuit ca peste tot unde mă duc să privesc oamenii, să privesc viaţa, să privesc natura care-ţi rîde astăzi cu un ochi, mîine-ţi rîde cu doi. Nu mă satur să mă uit la… o frunză care creşte, să mă uit la o floare care tocmai se desface, la un mugur care tocmai plesneşte, să văd gîzele cum zburdă, să văd cum reînvie natura. Nu ştiu cum ar fi o lume fără toate acestea şi nici nu vreau să ştiu. Ştiu că viaţa pe pămînt este frumoasă. Păcat doar că are şi multe lacune, tot din pricina noastră, a oamenilor.

 – Sînteţi un om religios?

 – Da, sînt un om religios, dar nu habotnic. Eu cînt foarte frumoasă muzică bisericească şi am avut multe concerte – în Elveţia, în Germania, în Austria, în Danemarca, în Norvegia – în biserici cu orgă, am şi nişte discuri înregistrate în Elveţia împreună cu Marcel Cellier. În biserică simt cum… trimit cîntecul spre Dumnezeu. Parcă şi taragotul sună altfel în biserică.

 Nu sînt un habotnic, nu, nicidecum. Am crescut însă în spiritul acesta de cinstire şi de respect faţă de biserică. Acolo, la biserică, oamenii parcă ştiu să fie mai buni, mai prietenoşi, mai curaţi, acolo ştiu să-şi ceară iertare pentru cîte fac, rele, pe pămîntul acesta. Biserica e singurul loc în care, cred, te poţi căi de relele pe care le faci în afara bisericii.

 – Credeţi în  generaţia tînără?

 – Da, cred.

 – Credeţi în posibilitatea, sau poate în şansa reîntoarcerii acesteia spre… rădăcini?

 – Totul depinde de noi. Cum îi creştem, aşa îi avem. În ceea ce mă priveşte, sînt optimist, sînt încrezător. Lucrurile se vor aşeza, cu siguranţă. Au fost atîtea frămîntări, şi sociale şi politice! Pînă la urmă, însă, ne vom… maturiza şi noi, şi politic şi economic şi social. Nu ţine o veşnicie nimic!

– Proiectul dvs. cel mai important pentru anul acesta?

– Să refac casa părintească din satul Groşi, în care m-am născut, aşa cum era ea în vremea în care a trăit tata. Asta, în vara, iar spre octombrie, de Sf. Dumitru, vreau să  facem o mare petrecere acolo.

 – Pînă la aniversarea de Sf. Dumitru, „La mulţi ani!” astăzi, la aniversarea celor 70 de ani  de viaţă şi aproape 50 de ani de carieră artistică!

 M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie