Dumitru Fărcaș: Dacă trăiești într-o lume unde nimic nu e al tău, atunci nici tu nu mai ești al tău!

„Anonimul care cuprinde în cântece fantasmele, iubirile, pacea, spaimele, speranțele ardelenilor”; cel care „multiplică la nesfârșit mândria Ardealului, împărțind-o, plin de dragoste, întregii țări; omul în ale cărui mâini „taragotul exersează o putere magică și o forță sugestivă ce trece de la magie la mister”; „bolnavul incurabil de țară”, „Omul – taragot”: așa a fost numit, cu diverse ocazii – de către D. R. Popescu, Fănuș Neagu, Marcel Cellier, Florin Piersic sau Pop Simion – maestrul Dumitru Fărcaș.

În 1962, Maria Tănase ar fi vrut să-i dea „aripile” ei, să-l ajute să „zboare”, nu să calce, „peste spinii potecilor care de-a lungul au făcut să sângereze sufletele artiștilor și să-i oprească de la preocupări jenante ca să-și câștige laurii și existența”. „Se nasc atât de rar oameni înzestrați cu noblețea artistică a dumitale – îi scria Maria Tanase – încât consider o datorie de artist să-ți ofer aripile mele ca să te feresc să dai piept cu zidul gros al nechemaților care au ajuns să fie mari câștigători de poziții în artă, numai și numai fiindcă artiștii nu se mai ajută între ei…”

De un astfel de om, ca Dumitru Fărcaș, nu poți să te apropii decât cu dragoste și cu sfială. Asemeni cântecului, vorba lui te poartă între lumi dintre cele mai fascinante și mai tulburătoare, încât aproape ți-e teamă să respiri, ca să nu-i întrerupi ritmul. Furat de poveste, uiți socoteala timpului până când, la „trezire”, îți dai seama că nu ți-ar ajunge o viață să tot întrebi, să iscodești, să te bucuri de cuvinte la fel ca și de cântec, să trăiești amintiri aduse din vremuri de legendă de Omul, de Marele Artist care vine din, sau poate se confundă el însuși cu LEGENDA. Acel Om, acel Mare Artist care astăzi împlinește 70 de ani și pe care ni-l dorim încă atâția alături!

 – Este de neînchipuit Dumitru Fărcaș fără taragot, după cum la fel de neînchipuit este taragotul fără Dumitru Fărcaș. Totuși, cred că a existat un „cândva” când va fi fost altfel; de aceea vă întreb: ce a fost înainte să fi fost taragotul?

– Până am ajuns la taragot am trecut prin diferite… etape, de copil. În familia mea s-a cântat la un clarinet micuț, pe care tata l-a câștigat de la un țăran român făcându-i o zi de plug cu caii. Neavând bani acel om, i-a dat clarinetul.

Tata a murit în ’46 de o stupidă pneumonie. Când am ajuns eu elev al Liceului de Muzică, mi-am cumpărat un magnetofon, un Tesla, și am întrebat bătrânii satului: Cum a fost tata? A fost un om prietenos? A fost un om bun? A iubit lumea? Și-mi povestea un bătrân extraordinar de frumos, că tata cânta mult la culesul recoltei, după un pahar de must, petrecea cu prietenii. Și zicea bătrânul: „Dragă Mitruț, te-am auzit la radio și cânți foarte frumos, d-apoi nu cânți ca tată-tău, ca tată-tău, după ce scotea clarineta din gură, apoi clarineta aia mai sună o jumătate de ceas!”

– Superbă imagine!

– E ceva extraordinar! Și imaginea…, cred că e imaginea… ecoului! Vă dați seama ce impresionați erau oamenii aceia seara, când petreceau după o zi de muncă!

Cei doi frați ai mei, Vasilică și Simion – fie iertați, că au murit amândoi! – au cântat și ei la clarinet. Mie, fiind cel mai mic, mama mi-a cumpărat un fluieraș și cu acel fluieraș am participat la toate festivalurile interșcolare, raionale, regionale – cum era atunci – și am luat o mulțime de premii. Șansa mea a fost șansa copilului de la sat: am avut un învățător pe nume Lupar Gheorghe, un om absolut destoinic, cum erau adevărații noștri dascăli de altădată, care te studia de mic și știa: ăsta-i bun de croitor, ăsta-i bun de tâmplar, ăsta-i bun de muzicant, ăsta-i bun de dansator. Directorul Liceului de Muzică, dl Mihai Gutman, a luat contact cu învățătorul din sat și ne-a chemat într-o zi la școală să dăm probe de aptitudini. În urma acestor probe am fost ales să vin toamna să dau examen la Liceul de Muzică din Cluj. Am intrat la Liceul de Muzică în 1956, iar în ’60, când am absolvit, copil sărac fiind, m-am întors acasă și am intrat ca solist în Ansamblul de cântece și dansuri „Maramureșul” din Baia Mare, alături de Felician Farcașu, Victoria Darvai, Nicolae Săbău, Iacobina Vlad.

Am uitat să vă spun că în liceu am studiat oboiul, ca specialitate, iar în 1962 am reprezentat Maramureșul la concursul închinat festivalului mondial al tineretului de la Helsinki, concurs care a avut faza zonală la Cluj și faza finală la București. Am obținut locul I pe țară.

– Cu ce instrument?

– Cu oboi și taragot. Am învățat acest instrument cât am fost în ansamblul din Baia Mare. Postul de oboier, în orchestră, era ocupat, dar ansamblul n-ar fi renunțat la mine. M-a întrebat directorul dacă știu să cânt la taragot, iar eu am răspuns că da, știu. Cînd am văzut însă instrumentul, i-am spus directorului că… nu-i bun și că trebuie  să-l repar, iar după o săptămână am să vin să dau probă. Am exersat zi și noapte timp de o săptămână, iar la momentul cuvenit m-am prezentat la director și am cântat la taragot două piese foarte frumoase.

… Fiind primul la acel mare concurs, am primit un premiu de 5.000 de lei. M-am dus cu prietenii la „Berlin”, în București, și le-am dat friptură și bere, apoi am venit la Cluj să-mi găsesc foștii colegi care erau acum la Conservator, în anul II, și față de care aveam un complex de inferioritate gândindu-mă că… oi fi eu mare artist, dar cu puțină școală, iar arta fără cultură nu se poate face.

Am avut norocul să mă întîlnesc în holul Conservatorului cu fostul meu profesor Hudrea Simion: „Bine-ai venit, Fărcășel!” „Să trăiți, domnule profesor!” „Ce mai faci?” „Domnule profesor, am fost la București, la un mare concurs, am luat premiul I”.

După ce-mi fusese cinci ani profesor, dl Hudrea, în bășcălie zice: „Da tu la ce știi să cânți?”. S-a lăsat, pe moment, o tăcere totală, după care zic: „Domnule profesor, să vedeți, eu sunt chemat la radio să fac imprimări…” „Să faci imprimări? Ia vino tu puțin cu mine!” Și m-a dus la bibliotecă, mi-a pus în brațe un teanc de partituri și mi-a zis: „Te duci pe Brașov 2-4, acolo vei găsi un pătuț, iar peste două săptămâni avem admiterea la Conservator”.

N-am avut încotro, m-am supus. După două săptămâni am dat examen și am intrat la Conservator, asta fiind în 1962. După aceea a început cu adevărat munca, studiile, concursurile.

– Credeți în întâlnirile providențiale? Există astfel de întâlniri?

– Da. Există. Trebuie să vă spun că în juriul acelui concurs de la București era Popescu-Județ, era marele basist Mircea Buciu, erau Constantin Arvinte, Maria Tănase… Maria Tănase, în 1962…

 – V-a trimis o scrisoare absolut impresionantă!

– …mi-a scris o scrisoare prin care mă invita să fac un turneu în Valea Jiului, împreună cu ea. Mi-a scris o scrisoare fascinantă, pe care probabil o cunoașteți. „Drăguțule Fărcășel…”

– Aveați abia 24 de ani. Trebuie că fuseseți nemaipomenit la acel concurs, de vă remarcase Maria Tănase!

– La concursul de la București am avut foarte mari rivali, între care Gheorghe Zamfir, regretatul Ion Drăgoi, Toni Iordache, Ilie Udilă, Marcel Budală, Dumitru Zamfira. A fost o „garnitură” de instrumentiști absolut excepționali, or eu am reușit să ies dintre ei, luând marele premiu. Maria Tănase a venit la mine, m-a pupat pe obraji și m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că vin din Maramureș. Ea a iubit foarte mult Maramureșul, a și cântat cântece din Maramureș, iar semnalele astea de tulnice, de trâmbițe, au fascinat-o. Îmi spunea, în scrisoarea pe care mi-a trimis-o: „Ajunsă de câteva zile în București, mi-am învins ocupațiunile multiple pe care le am (…) și-ntr-o liniște relativă măcar să pot formula pe hârtie ceea ce doresc de la dumneata. Vezi mata, drăguță, n-am prea scris multe în viața mea, și mai cu seamă scrisori, dar scrisori că aceasta, în care toată respirația mea de artist să-și caute locul nu am scris niciodată. Vezi, Fărcășel, să nu te umfli, că-ți cade nasul și te faci urât și gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, dumneata, Fărcaș, ești un mare artist, dar atât de tânăr față de mine, că nu-mi dau seama dacă, Doamne ferește, nu faci și dumneata parte dintre acei care înainte să înceapă să umble, își iau boii lui Dumnezeu în cap. Mi-ai povestit că muncești mult și am dedus că ești ambițios (…). Ești ambițios ca să parvii sau ești ambițios ca să rămâi artist?”

Scrisoarea aceea e absolut teribilă! Un adevărat testament care mi-a călăuzit pașii.

– Ați ținut legătura cu Maria Tănase?

– Am ținut legătura, însă din nenorocire ea s-a întors din turneul acela nu prea sănătoasă. Eu n-am putut participa la turneul la care mă invitase fiindcă rectorul Toduță nu mi-a dat voie să lipsesc două săptămâni de la școală. Pe Maria nu am mai văzut-o până când… s-a sfârșit. S-a îmbolnăvit și imediat, în câteva luni, s-a stins.

– Întâlnirea cu Maria Tănase a fost una dintre întâlnirile care v-au marcat cariera…

– Întâmplarea, destinul, providență… Au fost trei întâlniri care au avut un rol hotărâtor în viață și în cariera mea artistică: întâlnirea directorului de la Școala de Muzică din Cluj, întâlnirea cu fostul profesor de oboi din liceu, în holul Conservatorului, și întâlnirea cu Maria Tănase.

– Făcând o socoteală, dl Ioan Bocșa spunea de curând că ați susținut vreo 15.000 de concerte.

– Poate și mai multe…

– Dincolo de bucuria acestor concerte, ce rămâne?

– Trebuie să vă spun că încă din anul I de Conservator am pus bazele Ansamblului „Mărțișorul” al Casei de Cultură a Studenților, un ansamblu care s-a dovedit a fi de mare valoare și de mare calitate artistică. Am avut satisfacții enorme cu acest ansamblu. Și știți care e cel mai mare farmec al „Mărțișorului”? Este un ansamblu veșnic tânăr. Cei care sunt aici, în special dansatorii, sunt studenți la diferite facultăți – Geografie, Istorie, Medicină, Politehnică – și după cinci ani ne părăsesc. Dar în fiecare an vin generații noi. Și trebuie să vă mai spun că Ansamblul „Mărțișorul” a fost nu numai o școală, ci din acest ansamblu s-au închegat familii. În cinci ani de zile tinerii s-au cunoscut între ei, au muncit împreună, au transpirat împreună, au legat prietenii trainice, s-au legat familii extraordinar de frumoase, iar copiii proveniți din aceste familii au venit, la rândul lor, în ansamblu.

– Dvs ați dus cântecul românesc – și nu oricare cântec, ci cântecul care a fost cel mai frumos – pe toate meridianele. Pentru că l-ați iubit și îl iubiți atât de mult, vă întreb: ce semnifică pentru dvs acest cântec?

– Muzica este acel domeniu fără de care un popor ar fi mult mai sărac și lipsit de sens, de viață. Muzica universală, muzica simfonică – cea mai pretențioasă și cea mai grea, își trage firul rădăcinii din folclorul acelor popoare pe care le reprezintă. La baza întregului altar muzical stă acea bogăție inestimabilă care identifică viața, temperamentul, obiceiurile oamenilor țării respective. Nu știu prin ce miracol a ajuns România să stăpânească cel mai bogat folclor din lume, fără nici o exagerare! Celulele motivice, care se împletesc într-o linie melodică, sunt extraordinare, sunt mai complexe decât în oricare țară! Oricare! M-a preocupat acest lucru și l-am studiat. Și încă ceva: sunt zonele folclorice, distincte între ele: partea Lăpușului, partea Maramureșului, Țara Oașului, Bihorul, sunt muntenii, oltenii, moldovenii, dobrogenii: genuri, forme de exprimare diferite, în ritm și melodie. Suntem, așadar, o țară bogată și din acest punct de vedere; doar că, aș spune, prea puțin ținem la această avuție națională.

Cu Ansamblul „Mărțișorul” ne-am străduit să arătăm, pretutindeni în lume, bogăția spirituală a acestui popor. Și am adus trofee de peste tot: Discul de Aur, Colierul de Aur, Ciorchinele de Aur, medalii peste medalii, diplome; tot ce a fost de luat la festivaluri, noi am luat.

– În afară de taragot, în afară de muzică ați avut și alta… dragoste?

– Da: dragostea de viață, dragostea de familie, dragostea nemărginită de țară.

– N-a existat niciodată ispita rămânerii „dincolo”?

– Niciodată! Sunt, cred, printre puținii români care au făcut întregirea familiei aducând din America, nu ducând în America. Eu mi-am luat nevastă care a stat 13 ani în Statele Unite ale Americii, cetățean american de origine română. I-am spus: „Domnișoară, America mea este pe strada Pavlov 35, acolo lângă Chios, și este și un lac acolo. Acolo e America. Te rog foarte mult, fă bine și vino și vezi-o, iar dacă o să-ți placă, rămâi”. Și așa s-a întâmplat. A venit, i-a plăcut și a rămas aici.

Am admirat țări frumoase ca Elveția, Germania; mi-au plăcut, dar ca să trăiesc acolo…, nu. Lumea aceea nu-i lumea noastră, nu-i lumea mea. Știu că oriunde mă duc, aici, e al meu tot. Ori în ce grădina intru, ori în ce biserică intru, tot e al meu. Aici e ființa mea, aici e neamul meu, aici mă simt acasă. Dacă ești într-o altă lume, unde nimic nu e al tău, atunci nici tu nu mai ești al tău!

– Dacă ar fi să vă imaginați un sfârșit de lume, cum l-ați imagina?

– Tot îi aud, la televizor, pe oamenii de știință spunând ce se va întîmpla cu Terra noastră peste nu știu câți – sute sau mii de ani. Nu știu. Știu un singur lucru: că aș trăi o stare de tristețe și melancolie nesfârșită, fiindcă sunt obișnuit ca peste tot unde mă duc să privesc oamenii, să privesc viața, să privesc natura care-ți râde astăzi cu un ochi, mâine-ți râde cu doi. Nu mă satur să mă uit la… o frunză care crește, să mă uit la o floare care tocmai se desface, la un mugur care tocmai plesnește, să văd gâzele cum zburdă, să văd cum reînvie natura. Nu știu cum ar fi o lume fără toate acestea și nici nu vreau să știu. Știu că viața pe pământ este frumoasă. Păcat doar că are și multe lacune, tot din pricina noastră, a oamenilor.

– Sunteți un om religios?

– Da, sunt un om religios, dar nu habotnic. Eu cânt foarte frumoasă muzică bisericească și am avut multe concerte – în Elveția, în Germania, în Austria, în Danemarca, în Norvegia – în biserici cu orgă, am și niște discuri înregistrate în Elveția împreună cu Marcel Cellier. În biserică simt cum… trimit cântecul spre Dumnezeu. Parcă și taragotul sună altfel, în biserică.

Nu sunt un habotnic, nu, nicidecum. Am crescut însă în spiritul acesta de cinstire și de respect față de biserică. Acolo, la biserică, oamenii parcă știu să fie mai buni, mai prietenoși, mai curați, acolo știu să-și ceară iertare pentru câte fac, rele, pe pământul acesta. Biserica e singurul loc în care, cred, te poți căi de relele pe care le faci în afara bisericii.

– Credeți în  generația tânără?

– Da, cred.

– Credeți în posibilitatea, sau poate în șansa reîntoarcerii acesteia spre… rădăcini?

– Totul depinde de noi. Cum îi creștem, așa îi avem. În ceea ce mă privește, sunt optimist, sunt încrezător. Lucrurile se vor așeza, cu siguranță. Au fost atâtea frămîntări, și sociale și politice! Până la urmă, însă, ne vom… maturiza și noi, și politic și economic și social. Nu ține o veșnicie nimic!

– Proiectul dvs. cel mai important pentru anul acesta?

– Să refac casa părintească din satul Groși, în care m-am născut, așa cum era ea în vremea în care a trăit tata. Asta, în vară, iar spre octombrie, de Sf. Dumitru, vreau să  facem o mare petrecere acolo.

– Până la aniversarea de Sf. Dumitru, „La mulți ani!” astăzi, la aniversarea celor 70 de ani  de viață și aproape 50 de ani de carieră artistică!

M. TRIPON

Recomandat pentru dvs.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sari la conținut