Dragostea Occidentului şi a lui Gaddafi pentru “marea minciună”

Cum supravieţuiesc dictatorii? Spun minciuni. Muammar Gaddafi a fost unul dintre cei mai mari mincinoşi din toate timpurile. El a susţinut că oamenii săi l-au iubit şi a controlat, de asemenea, fluxul de informaţii care ajungea la poporul său pentru a împiedica desfăşurarea oricărui scenariu alternativ. Ulterior, telefonul mobil le-a permis oamenilor să se conecteze. În mod similar, în Egipt şi Tunisia, regimurile au pierdut controlul asupra scenariului pe care îl transmiteau naţiunii. Pe scurt, tehnologia a subminat capacitatea dictatorilor de a-i minţi pe oamenii lor.

Care ar fi motivul pentru care şi democraţiile cad, în acelaşi timp? Răspunsul, simplu, este că şi democraţiile spun minciuni. Ştim, spre exemplu, azi, că zona euro a fost creată pe o mare minciună. Toţi politicienii europeni importanţi şi-au asigurat publicul că existenţa unei contradicţii între o uniune monetară şi independenţa fiscală ar fi rezolvată printr-o insistenţă asupra disciplinei fiscale, iar orice membru al zonei euro care a încălcat regula deficitului bugetar de 3% va fi pedepsit.

Toate acestea au fost însă o mare minciună. Atunci cînd Franţa şi Germania au încălcat “regula lui 3%” în 2003 nu s-a întîmplat nimic. Acest lucru a creat însă un precendent pentru ca alţii să încalce regula (Portugalia, Irlanda, Grecia şi Spania). Mai rău, Grecia a început să-şi mintă partenerii europeni de la bun început. Pentru a fi corecţi faţă de Grecia, trebuie spus că partenerii europeni ştiau că Grecia minte.

Europenii au suportat această mare minciună atîta vreme cît nu a trebuit să plătească pentru ea. Marea criză financiară din Occident a schimbat însă totul. Bancherii au trebuit să fie salvaţi. Contribuabilii au trebuit să plătească preţul.

Poporul american este la fel de supărat pe guvernul său, în condiţiile în care nici liderii din SUA nu îndrăznesc să spună adevărul. Toate declaraţiile lor se bazează pe ipoteza mitică că “redresarea” economică aşteaptă după colţ. Implicit, ei vorbesc despre o recesiune normală. Nu este însă vorba despre o recesiune normală. Nu va exista nicio soluţie nedureroasă. “Sacrificiul” va fi necesar, iar poporul american ştie acest lucru.

Pe de altă parte, niciun politician american nu rosteşte cuvîntul “sacrificiu”. Adevărurile dureroase nu pot fi spuse. În plus, există un motiv şi mai fundamental pentru care ei nu pot spune adevărul. În teorie, un “guvern al poporului, numit de către popor, pentru popor, nu va pieri de pe pămîntul” american. În practică, acest lucru este o mare minciună. Să luăm cazul procesului bugetar american. În teorie, guvernul colectează taxele pentru a livra bunuri publice pentru populaţie. În practică, bugetul SUA a fost deturnat de tot felul de grupuri de interese speciale. Acesta este motivul pentru care planul de stimuli pentru economia americană nu a reuşit. O mică parte din bani a fost folosită pentru a ajuta la crearea de locuri de muncă, în timp ce cea mai mare parte a fost absorbită de diverse interese speciale.

Pe scurt, sistemul politic este în mod periculos afectat. Poporul american simte că ceva a mers teribil de greşit şi ştie că elita financiară este strîns legată de elita politică. Interesele băncilor vor fi protejate; interesele oamenilor nu. Cu toate acestea, în timp ce se întîmplă aceste lucruri, politica este pe pilot automat.

Există o cale simplă prin care politicienii pot redobîndi încrederea: să spună adevărul, chiar dacă el doare. Dar nu o vor face pînă cînd nu vor învăţa că minciuna nu funcţionează – nu doar dictatori ca Gaddafi nu o vor face niciodată.

Articole din aceeasi categorie