Domnul Iacob, lumânărarul

Undeva, pe la marginea Clujului, într-un fel de bloc cu doar două nivele, unde pe vremuri erau cazați muncitorii din CAP-uri, funcționează un atelier tradițional de fabricat lumânări din ceară de albine, ale cărui produse ajung nu doar în lăcașele de cult din România ci și în cele din Italia, Spania, Germania sau Kenya.

”Uitați, așa se depune pe fitil strat de ceară peste strat de ceară”, spune domnul Iacob, un om volubil și vădit pasionat de meșteșugul său, în timp ce cufundă o ”ramă” cu fitile într-un bazin cu ceară caldă.

Tehnica de lucru este veche de sute de ani, nici nu se mai știe bine de când, și a apărut pentru prima dată în mănăstiri. Munca în sine nu este complicată, dar necesită atenție și răbdare. Pentru început, pe o rama dreptunghiulară din lemn se ”bobinează” fitilul lumânărilor, astfel că pe o latură și pe cealaltă vor sta, față în față, câte o lumânare. La bobinat, domnul Iacob folosește un soi de vârtelniță de fabricație proprie, cu care înfășoară cam 15 perechi de fitile pe o ramă. ”La fitil se folosește numai bumbac sută la sută, eu îl aduc de la o fabrică din Sibiu, dar și ei îl importă din Grecia. Numai și numai bumbacul e bun pentru fitil, dacă are poliester în el lumânarea curge sau împroașcă”, spune el.

Alături, într-o oală, sub care arde o flacără de gaz, este pus la topit un calup de ceară. După ce devine lichidă, ceara este turnată într-un bazin lunguieț, din tablă, cu pereți dubli, între care este plasată o rezistență electrică, care ține ceara lichidă. O ramă cu fitile este cufundată în bazin, iar pe firele de bumbac se depune un strat subțire de ceară. Rama este atârnată pe un suport, la răcit, și după un timp este din nou cufundată în ceară, și un alt strat se depune peste cel existent deja. Operația se repetă de mai multe ori, până lumânarea ajunge la grosimea dorită. ”Încape bine într-un sfeșnic”, spune domnul Iacob, care măsoară din ochi grosimea lumânării. La final, se retează un capăt al fitilelor înfășurate de ramă, și așa se obține o pereche de lumănări, una în continuarea celeilate, după care se taie la mijloc filtilul care le unește, așa că rezultă două lumânări, lungi fiecare de cam 40 de centimetri. ”De obicei se folosesc numai în altar, căci țin cam trei ore, cât o slujbă de liturghie duminica, și nici nu fac fum ca celelalte, din parafină”, spune el, în timp ce rade cu un cuțit ceară rămasă pe ramă, pe care o pune din nou la topit.

Se poate lucra în același timp cam cu cinci-șase rame. Până sunt scufundate toate în ceară, prima se răcește, și poate fi pusă din nou la înmuiat. Munca poate părea repetitivă, monotonă, și chiar este, dar în același timp e și cumva relaxantă. Cel puțin așa este pentru mine – am încercat.

”Lumânări se pot face și în matrițe, cum se fac cele mari, de cununie, dar sunt din parafină sau din amestec cu ceară, și scot mult fum. Astea, ale mele, îs de calitate. Eu folosesc numai ceară de albine. Și ceara o iau numai de la stupari. Le mai rămâne, nu o dau toată pentru făcut faguri și trebuie să o valorifice cumva. Acum am cumpărat, chiar săpătmâna trecută, de la cineva care are 180 de stupi, anul ăsta am luat 58 de kilograme de ceară de la el, toată producția pe un an. Am numai ceară de albină, așa ies lumânări de calitate, care aproape că nu fac fum deloc, și miros frumos.”, spune domnul Iacob, care înainte de a se apuca de lumânărit, prin anii ‘90, a fost angajat în echipa tehnică a Teatrului de Păpuși. ”Și la Teatrul Național am lucrat, eram pompier, că am făcut armata la pompieri”, se destăinuie el, în timp ce mă gândesc dacă nu fosta ocupație are ceva de-a face, prin contrast, cu cea nouă: dacă te tot pregătești să stingi un foc, poate că până la urmă îți vine și să aprinzi unul.

”La început nu le făceam din ceară, ci din parafină – de asta sunt așa afumați pereții aici, că parafina face mult fum -, și lucram numai de Crăciun și de Paști, vreo 10 ani nu m-am lăsat de servici, că nu aveam atâția clienți ca acuma. Acuma am clienți și din străinătate, săptămâna viitoare vine cineva din Kenya, un preot de la o biserică ortodoxă de rit grecesc. Vine de câteva ori pe an, că tot adună donații – oamenii sunt foarte săraci acolo – și atunci își duce și lumânări. Mai vin mulți preoți care au fost pe la noi și acum sunt în Italia sau Spania. Și din Germania vin, mai ales că acolo nu sunt lumânări din astea. Și prețul este convenabil și pentru ei și pentru mine. Mai fac lumânări și pentru episopul de Maramureș și pentru epoiscopul greco-catolic de Cluj. Cumpără și magazine care vând obiecte de cult, dar majoritatea clienților sunt oameni care le donează la biserici.”, spune el, pregătindu-se să ”bobineze” încă un rând de rame.

”Din treaba asta se poate trăi normal, zic eu, nu fac avere, dar nici nu mor de foame, îmi scot și eu cam un salar normal. Dacă aș lucra zilnic aș face mai mult, dar nu este atâta material. Așa că nu pot lucra zilnic, că nu am atâta ceară, doar vreo trei zile pe săptămână. În restul timpului merg după aprovizionare și îmi vând lumânările”, încheie domnul Iacob, în timp ce așează pe un suport încă un mănunchi de lumânări proaspete.

Am plecat cu un soi de regret de la el – aș fi stat mai mult, dar n-am avut vreme – și cu o oarecare nostalgie. Mi-am amintit de gustul fagurilor plini cu miere. Unul dintre bunicii mei era și preot și crescător de albine. Avea tare multă treabă cu ele. Poate că în vremurile astea ar fi făcut un schimb cu domnul Iacob: ceară contra lumânări.

Viorel Dădulescu