Doina Cornea: Sîntem sclavii propriilor noastre defecte, sclavii propriilor noştri balauri

În declaraţia preşedintelui Traian Băsescu, cum că 19 mai trebuie să devină „Ziua porţilor deschise la Cotroceni” şi să rămînă ca „ziua în care românii au învins Parlamentul”, Doina Cornea vede începutul cultului personalităţii. Pe de altă parte, tot Doina Cornea este de părere că, dacă Băsescu şi-ar decapita propriul balaur, ar putea fi un preşedinte bun.

– S-au împlinit, de curînd, 18 ani de la primele alegeri libere din România postcomunistă. A evoluat, Doina-Cornea-1s-a maturizat electoratul în aceşti ani? A evoluat clasa politică?

– E o întrebare grea, pentru că mă obligă să judec în bloc. Sigur că sînt alegători care au evoluat foarte mult, sînt conştiinţe care s-au trezit, unele însă nu. Politicienii… şi ei evoluează într-un fel. Nu sîntem bolovani să rămînem exact cum am fost acum 18 ani. Unii evoluează în bine, alţii în rău sau mai puţin rău, de obicei mincinoşii rămîn mincinoşi…

Întotdeauna am spus că nu e voie să aruncăm vina numai pe electorat cînd nu ne ies alegerile cum am dori, pentru că acest electorat a ieşit din noaptea comunistă. Acest electorat nu distinge adevărul de minciună, el votează cu cel care îi spune ceea ce i-ar plăcea lui să audă şi chiar speră că se realizează ceea ce i s-a promis; dar nu se realizează! Sîntem un popor bolnav, ca şi conştiinţă, şi în general toţi cei din Est, fiindcă nu trebuie să credem că nu ar avea probleme şi polonezii şi ungurii! Probleme avem toţi, dar nu în aceeaşi măsură. Şi atunci, e o crimă să încerci, în continuare, ca politician, să manipulezi o populaţie bolnavă, în conştiinţa ei, o populaţie care nu distinge binele de rău, adevărul de minciună, şi care şi-a pierdut valorile fundamentale.

– Oare cine e de vină pentru starea asta, doamnă Doina Cornea?

– Sîntem de vină şi indivizii, că nu încercăm să ne refacem fibră morală, individuală.

– Banalizînd, vă întreb: cine este de vină că am ajuns să preferăm… manelele folclorului autentic?

– Familia, şcoala, politica, toţi cei care încearcă să prelungească aceste… minciuni în care am trăit.

– Revenind la anii care au trecut de la celebra „Duminică a Orbului”: s-a „modernizat” oare modul de a face politică în România? Vă întreb fiindcă spuneaţi la un moment dat, într-un interviu, că în România nu se face politică la fel ca în Occident, că şi aici sîntem departe de a fi moderni.

– Nu se face ca în Occident, dar eu nu vreau să spun că în Occident nu se minte, că nu există demagogie. Astea există pretutindeni unde sînt oameni responsabili de o guvernare, unde există concurenţă între partide, dar nu la modul acesta grosolan, ca la noi.

În ce sens am găsit eu că e modern modul de a face politică în Occident: am observat că acolo, atît pentru alegerile locale, cît şi pentru cele parlamentare, candidaţii, politicienii sînt preocupaţi de nişte probleme cît se poate de concrete şi nu fac promisiuni fără acoperire. Cînd candidatul spune că va face cutare sau cutare lucru, el spune şi cu ce fonduri va face ceea ce promite să facă. Sînt lucruri absolut concrete şi nu ţin atît de demagogie, ca la noi, nu sînt promisiuni deşarte.

– Faţă de anii ’90, unde… sîntem?

– Există o evoluţie spre democraţie, democratizare, viaţă politică, nu putem nega. Amintiţi-vă de unde am plecat! Dl Iliescu voia sector privat – şi i-am citit programul atunci, în ’90, în ianuarie: întreprinderi cel mult familiale, cel mult cu trei angajaţi care nu fac parte din familie. Ăsta era sectorul privat al d-lui Iliescu! Dînsul nu făcea nimic în afară consimţămîntului lui Gorbaciov. De acolo se inspira şi nu voia să transgreseze cu nimic ce se făcea acolo. Pe urmă, ce a mai solicitat? Refacerea CAER-ului! Pactul de la Varşovia! Astea ne trebuiau nouă după ce au murit atîţia tineri care nu mai voiau comunism şi nu mai voiau alianţe cu Uniunea Sovietică? Iată, deci, de unde am plecat.

– Dar nici dl Iliescu nu a rămas… acelaşi.

– Sigur, şi dl Iliescu a evoluat pe parcurs, nu putem zice că nu a evoluat, că nu şi-a schimbat viziunea, că nu şi-a dat seama că merge împotriva curentului – ceea ce e foarte grav, cînd preşedintele unei ţări merge împotriva curentului. România voia spre Vest, dl Iliescu o trăgea spre Est. A venit apoi o perioadă cînd era… între Est şi Vest.

– Aţi fost un critic permanent al d-lui Iliescu…

– Ce am spus acum nu am spus ca o critică, ci ca o constatare. Şi aş mai face o remarcă: generaţia d-lui Iliescu, care a preluat puterea după comunism, a fost a doua ipostază, sau mai bine zis a doua serie de comunişti, după Ceauşescu. Dar există şi o a treia serie, cei pe care-i vedem astăzi şi care s-au format tot atunci. Este generaţia  d-lui Stolojan, în care nu am încredere deloc, fiindcă şi-a dat măsura cînd a fost premier. A adus o lege electorală cît se poate de discriminatorie şi nedreaptă, ca să cîştige dl Iliescu. Deci nu mi-a cîştigat încrederea, că simpatia nu trebuie să ţi-o cîştige un politician. Este, apoi, aceeaşi generaţie dl Băsescu, cu funcţii foarte importante în Marină. Or, toţi aceşti oameni au învăţat ceva atunci, s-au format cu o anumită mentalitate.

– Mentalităţile se mai pot şi schimba. Apoi, mai sînt şi excepţii…

– Eu zic că o excepţie foarte mare face dl Daianu, parlamentar european. Este un om pe care îl stimez din tot sufletul. De ce? Pentru că a lucrat în DIE, a recunoscut că a lucrat trei ani în DIE (avea contract de patru ani!), după care a demisionat pentru că nu-i plăcea ce i se cerea să facă. Este un om care a evoluat extrem de mult în bine şi care trebuie promovat mai mult.

Şi partidul d-lui Iliescu – că eu aşa îi zic PSD-ului – are un om pe care eu îl preţuiesc şi mi se pare cinstit. E vorba de dl Diaconescu, din păcate destul de… marginalizat.  L-am văzut la un moment dat într-o emisiune cu Robert Turcescu făcînd critică PSD-ului, el fiind din PSD! Adică a denunţat tocmai ce nu mergea: minciuna şi lipsa de înnoire.

– Şi dl Băsescu, pe care l-aţi criticat aspru, şi nu doar o dată, denunţă. Spuneaţi, anul trecut, într-un interviu acordat României libere cu puţin înainte de referendumul din 19 mai, că „dl Băsescu ar fi putut fi un preşedinte bun, chiar foarte bun, dacă ar fi trecut peste scăderile dînsului de ambiţie, peste setea de putere şi dorinţa de a se amesteca în domenii care îi depăşeau atribuţiile”. Spuneaţi, tot atunci, că şi Traian Băsescu îşi are propriul său „balaur interior” care nu-i dă pace şi că ar trebui să decapiteze acel balaur. A crescut balaurul lui Băsescu? E mai mic decît acum un an?

– E tot aşa. Din păcate, dl Băsescu îşi surpă propria poziţie. Nu ştiu de ce nu-şi dă seama, că are calităţi să fie, să devină un preşedinte bun. Balaurul acela l-am numit sete de putere, ambiţia să fie el primul, să fie el şeful, el conducătorul „suprem”. I-am mai descoperit acum, însă, o alta… ambiţie. La ce bun a propus o zi „fixă” în calendarele noastre, considerată ca o zi cînd „poporul a învins Parlamentul”?

– 19 mai… Am găsit o declaraţie a sa de după referendum, de la Sibiu, cînd spusese că „pe 19 mai poporul român a exprimat voinţa lui Dumnezeu”.

– Şi dacă ar fi fost voinţa poporului şi dacă ar fi fost voinţa lui Dumnezeu, dl Băsescu tot n-ar avea dreptul… Nu vedeţi că e începutul cultului personalităţii? Eu asta văd în proclamarea zilei de 19 mai ca zi istorică, zi fixă în calendarul de la Cotroceni: începutul cultului personalităţii!

Şi băile acelea de mulţime… Ce crede dl Băsescu? Lumea vrea să aibă o fotografie, o amintire. Oamenii sînt… destul de simpli, aşa, în felul lor de a fi: vor să se poată lăuda nepoţilor, strănepoţilor, că ei şi preşedintele au stat cîteva clipe împreună; dar peste trei zile sau peste un an, dacă s-ar întoarce macazul, aceiaşi oameni ar da cu noroi în el. Aşa este lumea. Şi dl Băsescu ar trebui să ştie să fie mai uniform, mai egal. Dînsul nu face nimic, deşi pare spontan şi sincer, fără calcul.

– Şi asta e rău la un politician? Să-şi calculeze fiecare pas pe care îl face?

– Depinde de pas. Sigur, şi dl Băsescu a făcut paşi buni. A fost pas bun condamnarea comunismului, a fost bună apropierea de NATO. Atunci la ce-i trebuie lucruri din astea mici, meschine, să se bată pentru ele?

– Credeţi că are sfetnici răi?

– Nu are nici un sfetnic! Dînsul nu ascultă de nimeni. Toţi sfetnicii buni i-au plecat, începînd cu dl Pleşu. Nu cred că ascultă. Mie mi-e teamă că într-o bună zi, dacă îl tot periem şi îl tot flatăm, o să devină un al doilea „conducător iubit”, cu cultul personalităţii, adică. Puţină umilinţă, puţină modestie! Nici unul nu ştim tot, nu găsim soluţii la toate.

Trei ani şi jumătate nu am făcut altceva decît să asistăm la beţele în roate pe care le-a pus Guvernului. Nu ştiu de ce a prins aşa o ură faţă de un politician care are ţinută – dl Tariceanu. Nu zic că e perfect, nu zic că nu a făcut şi prostii – unele tocmai ca să contracareze atacurile lui Băsescu -, dar a fost o guvernare bună, s-au făcut şi reforme. Sigur, îşi are şi Partidul Liberal uscăturile lui, dar sînt acolo şi oameni de valoare. Şi atunci, la trei luni după alegeri nu vii cu alegeri anticipate! Rezultatul ar fi fost exact acelaşi, numai că dl Băsescu atunci ar fi avut dreptul să numească un premier din nou şi ar fi ales… ghiciţi pe cine? Or, dl Stolojan a fost premier şi am văzut ce a făcut, ce a putut să facă. Dl Tariceanu e altfel, eu îl consider mai bun.

Alt obiectiv al d-lui preşedinte Băsescu a fost fuziunea, ca să scape de tot, şi de premierul Tăriceanu, şi de Partidul Liberal. Atunci mi s-au deschis ochii. M-am întrebat: Ce vrea dl Băsescu? Ce urmăreşte? Să distrugă şi al doilea partid istoric? Nu ajunge că mi-a distrus partidul, PNŢCD? Dar nu de aceea sînt critică, fiindcă şi partidul meu e de vină că s-a lăsat distrus.

PNL văd că s-a salvat, deşi a fost foarte ameninţat. Dacă dl Tariceanu ceda la cele două cereri ale preşedintelui Băsescu, partidul dispărea. Într-o emisiune TV la care am fost invitată am pus pariu cu reporterul că dl Tăriceanu îşi va duce guvernarea pînă la capăt. Era pe muchie de cuţit atunci, dl Tăriceanu. Şi am cîştigat pariul.

– I-aţi îndemnat, şi nu o dată, pe cei doi la împăcare.

– Împăcare, sigur, fiindcă nu sînt de pus la gunoi nici unul, nici celălalt. Fiecare are calităţi.

– Dacă preşedintele Băsescu şi-ar corecta defectele pe care le-aţi enumerat, dacă şi-ar decapita balaurul…

– Ar fi un preşedinte bun!

– Şi aţi… merge pe mîna lui, ca preşedinte?

– Ca preşedinte, sigur că aş merge pe mîna dînsului, cu condiţia să nu apară cineva mai bun. Şi cu condiţia să-şi corecteze aceste defecte, care sînt nişte defecte de orgoliu, de ambiţie, de nişte calcule, probabil, şi politice, meschine.

– Politicianul ideal?

– Nu există! Specia asta nu există! Nu există un OM ideal. Nu există. Aici e tragedia noastră, şi asta chiar la marii noştri intelectuali: cînd vorbesc de politicieni, ei văd imaginea politicianului ideal. E un concept, politicianul ideal. Nu există! Nici cei care critică nu sînt perfecţi. Sîntem toţi fiinţe umane, avem şi scăderi şi calităţi, unii au mai multe scăderi, mai puţine calităţi. Nu există doi oameni la fel.

– Atunci politicianul… eficient?

– Să iubească, totuşi, adevărul, în aşa măsură încît să nu fie în stare să mintă un popor bolnav ca şi conştiinţa.

– Mă pregăteam să vă întreb dacă sîntem, românii, liberi…, eliberaţi…

– România e prizoniera propriilor suflete. Noi sîntem încă prizonieri: ai urii, ai răzbunării, ai ambiţiei, ai scopului de atins prin orice mijloc. Astea sînt nişte lucruri care ne iau libertatea. Degeaba, din punct de vedere juridic, ne-am eliberat, adică putem vorbi de dimineaţa pînă seara şi nimeni nu ne mai ascultă sau nu ne scrie. Sîntem sclavii propriilor noastre defecte, sclavii propriilor noştri balauri. Şi eu am, probabil, balaurii mei. Încerc să-i decapitez. În fiecare zi le creşte capul la loc: îl retez dimineaţa, seara iar e acolo. Nu e voie să descurajăm.

– Peste puţine zile vor fi alegeri locale. Aţi lipsit vreodată, în cei 18 ani, de la vot?

– Nu, niciodată. Şi totdeauna am îndemnat oamenii să participe la vot. Dar nu participa, de multe ori, chiar cei care sînt conştienţi de ceea ce se întîmplă, care descifrează această hartă politică, jocurile politice, dinamica politică. Se duc la vot bieţii oameni munciţi, trudiţi, care habar nu au pe ce lume trăiesc. Eu nu-i învinuiesc pe ei; învinuiesc însă partidele.

– Mesajul dvs.?

– Să se ducă oamenii la vot. Acesta ar fi mesajul meu, în afară de cel electoral: să votăm cu persoanele care au cei mai puţini balauri, că de avut, toţi avem.

– Poate că nici balaurii aceştia nu poţi să-i vezi întotdeauna. Ne locuiesc atît de bine, atunci cînd ne locuiesc, încît chiar noi, cîteodată, ajungem să-i confundăm cu propria noastră fiinţă.

– Da, aveţi dreptate.

– Nefiind în stare să ne vedem propriul balaur, nu-l vom vedea, poate, nici pe al celuilalt.

– Ba nu! Îl vezi mai degrabă pe acela, dar pe al tău nu! Aici e nenorocirea.

M. TRIPON

Articole din aceeasi categorie