Dialog despre oameni, jazz și alte delicatese culturale

Scriitor, poliglot, promotor cultural, performer de jazz-poetry, jazzolog și diplomat român – timp de șase ani director al Institutului Cultural Român din Lisabona și ministru consilier pe lângă Ambasada Românniei din Portugalia, iar din 2015 director al centrului cultural brazilian Casa do Brasil și al Bibiotecii de Studii Latino-Americane din Cluj-Napoca -, Virgil Mihaiu mai este, poate în primul rând, și profesor de estetica jazzului, tiutularul unui curs cu exact acest titlu, susținut la Academia de Muzică Gheorghe Dima, unde audiența se delectează nu doar cu inedite prezentări muzicale, ci și cu prelegeri referitoare la conexiunile dintre jazz și celelalte arte. Aniversarea a unui sfert de veac de la înființarea Cursului de Estetică a Jazzului este pretextul acestui dialog, care ne dezvăluie personalitatea polifonică a acestui om de cultură, dublat de un agreabil și incitant interlocutor.

Viorel Dădulescu

 

– Haide să vorbim puțin despre începuturi. Cum a început Cursul de Estetică a Jazzului? De unde a pornit totul?

– În principiu era o structură existentă încă din 1968, fondată de Iosif Viehmann, la Casa de Cultură a Studenților, care ființa sub titulatura de Club de jazz, iar el invita acolo diverse personalități din domeniul muzicii, cu precădere din jazz. Sub acea egidă am susținut, ca invitat, o serie de prelegeri despre estetica jazzului, însă nu era ceva constant. Se refereau, cu prioritate, la conexiunile dintre jazz și celelalte arte contemporane. Nu era o formă închistată, ci o variantă deschisă spre cultura contemporană. Ulterior, când m-am angajat la Academia de Muzică, am constatat că existau premise să continui această activitate la un nivel superior, pentru că în România apăruseră tentative de înființare a unor formule organizatorice fără precedent în domeniul jazzului. Totodată, se încerca inițierea unei reviste (atunci am inaugurat paginile de jazz ale revistei Steaua, ce apar neîntrerupt din 1990 până azi) și se punea tot mai acut problema creării unei structuri de învățământ superior cu conținut jazzistic. Evident, mediul în care funcționam era optim în acest sens. A fost o acțiune concertată din partea mai multor personalități pe plan național. Pe atunci ne puneam speranțe și într-o formă incipientă de federație română de jazz, care susținea asemenea acțiuni. Concret, era vorba despre Florian Lungu și Mircea Tiberian, care au devenit colaboratorii noștri la inițierea Modulului de Jazz de la Cluj, inaugurat în 1997, exact în urmă cu un sfert de secol. Am dus o adevărată luptă pentru apariția unei forme oficializate, susținute de rectorii succesivi ai Academiei de Muzică: în primul rând Alexandru Fărcaș, după aceea Aurel Marc, apoi Adrian Pop și în deceniul din urmă Vasile Jucan. Cu toții au manifestat multă înțelegere față de această formă nouă de învățământ superior, dedicată jazzului. Rolul lor a fost decisiv. La primele reuniuni făceam parte dintr-un fel de consiliu de specialitate, alcătuit din rectorul Alexandru Fărcaș, regretatul Grigore Pop, șeful Catedrei de percuție, veteranii Iosif Viehmann și Ion Pitty Vintilă, cărora li s-a alăturat Ștefan Vannai, fondatorul și dirijorul orchestrei Gaio, pe care ulterior a înscris-o sub egida Academiei. Așadar, big band-ul acestuia a devenit Orchestra de jazz a Academiei Naționale de Muzică G. Dima, iar eu mi-am asumat rolul de a ține un curs de estetică a jazzului la aceeași instituție de elită.

– Acum există o catedră de jazz la Academie?

– Statutul este destul de incert, pentru că denumirile „oficiale” variază în funcție de o mulțime de parametri. Practic, denumirea în cazul Clujului este Modulul de Jazz. La București avem Departamentul de Jazz, la Iași – Secția de jazz, la Timișoara a funcționat chiar o facultate cu profil jazzistic, deci fiecare centru universitar a avut istoria sa proprie. Din fericire, la Cluj activează un jazzman înnăscut, numit Dima Belinski, care după o carieră internațională s-a repliat în urbea noastră, și actualmente este angajat pe postul de coordonator al acestui Modul. Cum se vede, fiecare asemenea catedră lucrează cu personalul pe care îl are. Noi reușisem inițial să-i cooptăm pe Florian Lungu și pe Mircea Tiberian, care navetau de la București la Cluj, însă nu a fost posibil să-i menținem. Din rațiuni financiare nu au mai putut fi remunerați și Academia s-a văzut obligată să renunțe la ei. Singurul care a rămas pe post de navetist a fost domnul Alexandru Pârlea, probabil cel mai titrat inginer de sunet din muzica românească, în toate genurile, inclusiv jazz. Acest domn Pârlea este un fel de erou necunoscut, pentru că el a continuat să naveteze de la București la Cluj timp de vreo trei decenii și, cum jazzul te menține tânăr, a rămas neschimbat și are mare priză la studenți. Noi am creat o structură sui generis, în care, zona de practică orchestrală e atribuită ansamblului condus de Ștefan Vannai, care lucrează precum o școală de jazz. Partea strict muzicologică este apanajul lui Dima Belinski, iar „sectorul” meu oferă o deschidere cât mai amplă spre diversele orizonturi ale culturii, fără de care jazzul nu poate fi imaginat. De-a lungul celor 25 de ani de când l-am inaugurat, am reușit să mențin caracterul deschis al cursului meu, inspirat fiind de modele celebre: conferințele prezentate de intelectuali de cele mai diverse orientări sub egida grupării Criterion, în Bucureștiul anilor 1930; prelegerile lui
G. Călinescu la Universitatea din capitală, anticipând finele „obsedantului deceniu” stalinist; ciclul de evocări despre expediția în Oceanul Indian, prezentate de academicianul ecofiziolog Eugen Pora în fața unei arhipline săli a Casei de Cultură a Studenților din Cluj, imediat după inaugurarea acesteia în anii 1960… Procedând astfel, am avut la fiecare nouă ediție a Cursului bucuria de a întâlni oameni de vârste și profesiuni diferite, atrași de irezistibilul farmec al jazzului. Acest tip de audiență mixtă – unde studenții propriu-ziși stau cot la cot cu melomanii din afara empireului academic – se aseamănă oarecum tendințelor mai pronunțate în patria jazzului, dar și în Occident: anume, de a utiliza mediul academic nu doar pentru formarea unor muzicieni profesioniști cât mai competenți, ci și pentru „educația continuă” a publicului potențialmente interesat de misterele și splendorile muzicii.

Un alt element definitoriu este că am reușit să persuadez niște specialiști sau personaje foarte interesante din diverse domenii să-și spună opinia legată de jazz în cadrul acestui curs, chiar dacă nu sunt remunerați. Așa l-am adus pe Sorin Antohi de la București, pe Romeo Cosma de la Iași, au venit să țină conferințe lectori din Statele Unite, l-am convins să vină pe Cornel Țaranu, care a fost invitat de câteva ori. Au fost momente unice. Nu mai vorbesc că în prima fază, timp de aproape un deceniu, l-am avut ca invitat quasi-permanent pe Iosif Viehmann, care ținea niște prelegeri introductive, de istorie a jazzului, el fiind specializat în formele mai tradiționaliste ale jazzului. Avea și talent fotografic și combina prezentarea muzicală cu proiecții de imagini interesante.

– Care este logistica necesară ca să susții un curs de acest gen, în care sunt necesare și imagini vizuale și exemplificări muzicale? De unde toată această – haide să-i spunem – recuzită, material didactic?

– Partea tehnică fu întotdeauna o problemă. Prezentând cursul în diverse zone ale lumii, am constatat că problema este universală. Să nu ne facem iluzia că în Statele Unite – țara tehnicii avansate – nu ar exista probleme similare, ce apar când te aștepți mai puțin. Asta ar intra la categoria expopee umoristică a jazzului. În diverse puncte ale Globului, am trecut prin niște situații inimaginabile. Oriunde. În 90% din situații intervine ceva inopinat. Dar fiindcă jazzul își asumă improvizația ca parte constitutivă, cumva tot ne descurcăm.

Pe de altă parte am beneficiat și de premise favorabile, pentru că am crescut în cultul colecționării de muzică, și am avut pe ce să contez. Mi-am creat acest avantaj, extrem de util în anii de până la universalizarea accesului la patrimoniul muzical (îndeosebi prin Youtube). Este o formă foarte comodă, dar are incovenientul că depinzi pur și simplu de existența anumitor înregistrări video, nu întotdeauna cele mai semnificative, din activitatea muzicienilor. Din punct de vedere vizual, perioada de până la anii 1980 e precar documentată. După care a intervenit comercializarea televiziunilor și a scăzut exponențial și șansa de a găsi înregistrări valabile muzicalmente. Revenind, din punct de vedere tehnic, Academia de Muzică s-a pus încet-încet la punct, au funcționat și diverse colaborări cu producători de instrumente și ustensile electronice, astfel încât a crescut și acuratețea exemplificărilor de la curs.

Cât despre „materialul didactic”, am avut niște precedente de mare ajutor. În 1980, Carmen Cristian, care era pictoriță și redactor la Radio Cluj, m-a invitat să realizez o emisiune bilunară numită Eseu jazz. Am conceput emisiunea ca pe un fel de enciclopedie acustică a jazzului. Îmi propusesem să selectez doar piesele care să reziste la testul timpului. Nu pot să garantez cât de rezistent la timp era comentariul meu, muzica în schimb și-a menținut prospețimea. Emisiunea a funcționat chiar în perioada cea mai dificilă, când se agrava cenzura. După ’90, porțile s-au deschis complet. Am avut acces la invidiabile (re)surse muzicale, am continuat să mă manifest în emisiunea aceea de radio, care s-a transferat apoi la postul CD Radio condus de Marius Marchiș, unde colaboram cu Tudor Runcanu, dar am făcut și emisiunea Jazzorelief la TVR, care a mers până când am plecat în diplomație.

– Ai putea face un calcul, câte cursuri ai susținut în acest sfert de secol?

– Dacă aș fi un matematician de talentul tău aș reuși cumva. Ideea este că, din punct de vedere oficial, în curicula universitară Cursul de Estetica Jazzului figurează cu o oră jumătate pe săptămână. Ceea ce este infim. Și atunci am recurs la o comasare. Am zis că decât să-i aduc pe studenți pentru o oră și jumătate la facultate, prefer să fac un curs dublu, o dată la două săptămâni. Din punct de vedere al normei este absolut fiabil. La fel am procedat și în perioada când am fost plecat în Portugalia, la postul de la Institutul Cultural Român. Am aplicat metoda lui Marian Papahagi, care făcea naveta de la Roma la Cluj, când era director la Accademia di Romania. Venea în niște condiții teribile, voiajul dura vreo 35 de ore de acolo până aici, și căra cărți după el, era foarte dificil. Eu făceam naveta cu avionul, deja se ameliorase situația. Țineam cursurile la fel, comasat. Uneori mi-am luat concediu ca să mențin în funcțiune cursurile.

– Ți-au rămas cumva în memorie, un curs sau două, care au fost mai deosebite, și te-au încântat inclusiv pe tine?

– Sigur. De exemplu, prelegerea lui Sorin Antohi, un erudit care este totodată și un jazzofil. Am avut invitați de înalt nivel. A fost aici fiul legendarului Dave Brubeck, Darius Brubeck, unul dintre cei mai mari pedagogi de jazz din lume și care mă suplinea la Cluj atunci când eu eram la Lisabona. A venit cu o bursă Fulbright, care coincidea cu un semestru întreg de la noi, iar eu aveam senzația că… veneam în inspecție. Am ținut câteva ore împreună cu el, după care plecam înapoi la Lisabona – era uluitor. Au fost apoi minunatele conferințe ale lui Cornel Țăranu. De câteva ori am reușit să transform cursul în concert. Am avut acces la sala Europa de la Casa de Cultură a Studenților și legam concertul formației Gaio de cursul pe care îl țineam, sau invitam formații sau soliști. Foarte interesante au fost prezentările în care am invitat-o pe cântăreața și pianista Laura Orian. Am avut cinci studenți brazilieni care au stat în Cluj timp de un an și au creat un grup care se chema Din Brasil, și aveau un succes remarcabil. Sau ne-am trezit cu Ricardo de Castro Monteiro, pianist, vocalist, aranjor și compozitor, care mai era și nepotul lui Antonio Carlos Jobim, fondatorul bossa novei, și care nu s-ar mai fi dat dus de aci – în general brazilienii se simt extraordinar de bine la noi, se simt ca acasă – așa că am realizat cu el cel puțin patru-cinci concerte, beneficiind de diverse vocaliste de-ale noastre, cum ar fi Oana Mureșan sau Cristina Petrescu. Am avut invitați elvețieni, francezi, germani, italieni, austrieci… Uneori ei veneau pentru festivaluri de muzică contemporană sau beneficiau de mici burse și îi invitam să ne onoreze cu prezența și cunoștințele lor. Am prezentat reușite concerte, cum a fost cel al lui Nicolas Simion, împteună cu importantul percuționist croat, Krunoslav Levacic, a fost grupul Bega Blues Band, care a făcut un curs întreg. L-am avut pe Boldizsar Csiki – un foarte bun pianist, specializat în interpretarea Rapsodiei albastre a lui Gershwin. A fost o splendoare. A venit la curs și Francisc Laszlo, cel mai mare expert de la noi în materie de Bela Bartok, care a analizat mostre din cele peste 3.000 de înregistrări de muzică românească efectuate de Bela Bartok în Transilvania pe la începutul secolului trecut. Excelente au fost și prelegerile doamnei Elena Maria Șorban, expertă în istoria muzicii.

– Cum va fi acest curs aniversar, care va începe la ora 18,30, în 23 iunie, la Muzeul de Artă, cine și ce va cânta – evident este vorba despre jazz, dar ce gen?

– Asta nu pot să-ți spun. Imi place să mențin surpriza, în sensul că habar n-am ce vor cânta. Toți sunt muzicieni extrem de valoroși. În primul rând este Dima Belinski – actualmente chiar el răspunde de Modulul de jazz -, un muzician de nivel mondial, care își creează grupuri ad-hoc, are și formații mai ample care sună fabulos. În cazul de față el a optat pentru fosta sa colegă Laura Orian – artistă demnă de toată admirația. Ea e din Alba Iulia, și a dinamizat toată atmosfera acelei urbe provinciale, unde a organizat vreo șase festivaluri de nivel internațional. Totul a funcționat din plin, atâta timp cât a reușit să colaboreze cu forurile culturale locale. Tot ea a creat în Alba Iulia prima secție de jazz la un liceu de muzică din România, secție care, din fericire, continuă să funcționeze la Liceul de Muzică Regina Maria din frumoasa urbe transilvană. Al treilea component, Tibi Menyhart, este chiar omul surpriză, tot student de la Academie, care inițial a fost lansat într-un domeniu foarte special, de nișă – jazzul de avangardă. A cântat în câteva concerte underground, organizate de Thomas Mendel, un promotor entuziast, care s-a ocupat în urmă cu câteva zile și de concertul lui Lucian Ban, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Erau niște concerte extrem de dificile, unde cântau și muzicieni din Japonia, Serbia, Franța sau Turcia. Prin urmare, le acord celor trei credit total și mă voi delecta să-i ascult. Sunt invitați toți iubitorii de frumos, iar intrarea va fi liberă.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut