Despre viață, despre dragoste și despre înfrânare

„Există o forță în lume, fără limite” – spunea genialul fizician Einstein într-o scrisoare către fiica sa -, „această forță conduce tot Universul și se numește DRAGOSTE”. Noi, oamenii, am cunoscut odată aceasta Dragoste, dar am uitat-o, și atunci Dumnezeu, care este dragoste, și Dragostea care este  Dumnezeu, l-a trimis pe Iisus sa ne refacă memoria și i-a zis: IUBIRE.

Viața noastră, una singură și atâta cât este, ne e dată să „pregătim ogorul” pentru a semăna IUBIREA, dar omul, netrebnicul, seamănă ură, dezbinare și ne-pace. Noi, oamenii, nu ne dăm seama că tot ce ni se întâmplă sunt mesaje sau daruri pentru a putea să ne întoarcem pe calea cea pierdută. Cred că nu este întâmplător că în Noul Testament cuvântul VIAȚĂ joacă un rol mult mai mare decât suntem noi conștienți. În  Apocalipsa lui Ioan  găsim „pomul vieții” sau „curentul vieții”: „Cine crede în mine, din trupul aceluia vor curge valuri din apa vieții” (7,38).  În cele șapte cuvinte EU SUNT…,  cuvântul viață apare de patru ori accentuat: „pâinea vieții”, „lumina vieții”, „învierea vieții”, „calea, adevărul și viața” sau, mai departe „în el era viața”, „eu trăiesc și vă e dat să trăiți și voi”, „cuvântul vieții”. Toate acestea ne îndeamnă la „viață superioară”, la „Spiritul vieții”, la viața lui Hristos, care este și trebuie să fie un ideal pentru noi și care, în unire cu viața noastră, a oamenilor, ne poate vindeca de boala păcatului și de moarte, prin spiritualizare.

De ce spun toate aceste lucruri? Pentru că am întors spatele la Iubire, la Dumnezeu, și ne-am răsturnat propria natură, ne-am făcut obiceiuri deșarte și ciudate, am distrus direcția țelului minții noastre și măsura dorințelor și a simțurilor noastre nu mai are frâu, nemărginita iubire de sine ne macină între pietrele de moară ale bolii noastre închipuite… Dacă prin noi lucrează harul lui Dumnezeu, atunci  trebuie să îndreptăm această lucrare spre natura noastră animalică și a întregii lumi, lume care acceptă o estetică a urâtului în toate domeniile: cum ne îmbrăcăm, cum vorbim, cum ne distrăm, cum iubim, cum înșelăm și cum ne comportăm unii față de alții. Fiecare ar trebui să lucreze în propriul lui trup și în propria lui minte, pentru a răscumpăra trupul și mintea întregii lumi.

„Nu avem de trăit decât două zile (Schopenhauer) și ar fi păcat să le petrecem sub niște ticăloși. Și uite că le petrecem în supunere și chiar cu oarecare mândrie neghioabă, alături de la fel de neghioaba expresie «cel puțin suntem liberi»”. „Intrat-a o boală-n lume / Fără obraz, fără nume, / Nu știu ființă e sau numai duh e / N-are nimenea leac s-o descânte / Bolnav e omul / Bolnavă-i piatra / Se stinge pomul, se surpă vatra” (Lucian Blaga).

Odată cu evoluția, cu progresul și cu tehnologia, am pierdut arta autolimitării în toate domeniile, am epuizat aproape toate rezervele, fără pic de spirit economic – petrol, gaze, păduri, ape -, fără să ne pese de ecosistemele lor, aplicăm substanțe chimice cu nemiluita în agricultură, în grădini, la animale hormoni de creștere, să obținem producții tot mai mari, adezivi, „potențatori”, glutamați, injectări cu substanțe nocive în alimentele noastre și ale copiilor noștri, reclame mincinoase care întăresc „obligația de a fi fericiți”, dar și câștigul nemăsurat al unor nemernici.

În loc să învățăm de la legile naturii, le încălcăm prin distrugerea mediului înconjurător, prin modificarea genetică a formelor vii, chiar dacă tehnologia face posibil acest lucru, punem în pericol însuși viitorul rasei umane și al generațiilor viitoare. Adevărata înfrânare trebuie să se nască din conștiința existenței noastre.

Năzuința noastră tot mai nesățioasă și lipsită de măsură trebuie oprită prin înfrânare, autolimitare sau post. Rugăciunea, milostenia și postul, ca fundamente ale religiei personale, luate în parte, una fără alta nu au nici o putere, numai dacă devin „datorii” ale omului credincios. Sunt foarte multe lucruri pe care nu le înțelegem și nu le vom înțelege în legătură cu viața noastră, dar prin autolimitare intrăm în armonie cu aceste legi și astfel se realizează un proces educativ, poate cel mai important și cel mai sănătos pentru noi. Acceptând plinătatea și desăvârșirea lui Dumnezeu – Dragoste, voința noastră se va întări, mintea noastră poate înțelege adevărul și simțurile noastre pot înțelege adevărata frumusețe.

Iată, suntem în săptămâna premergătoare la „Lăsata secului” Postului Mare și toate magazinele sunt pline cu carne bine injectată și umflată cu apă sărată, străjuite pe unde se poate, prin toate cotloanele, de tarabe pline de gustoasele produse tradiționale, specifice regiunilor istorice, produse (din carcase) afumate și ele, cel mai adesea cu „fum din import”. Îmi amintesc, cu mulți ani în urmă, bătrânii, înainte de intrarea în post, spălau totul cu leșie, să dispară orice urmă de grăsime animală, și erau mai sănătoși la minte și la trup…

Viața noastră este o crimă continuă – tot ce mâncăm, omorâm -, postul era nu numai folositor pentru sănătate și un timp al micii economii, dar și o relativă împăcare și oprire a uciderii ființelor vii și reținerea de la mâncarea de sânge, de la animalele cu sânge cald. Posturile erau nu numai o îndreptare a relațiilor noastre directe cu natura, ci și o limitare a desfătărilor senzuale ale oamenilor (ce timpuri omenești!). Biserica recunoaște mai multe feluri de post fizic, dar regula generală rămâne ca o limitare a crimei și sinuciderii, precum și curățirea și renașterea trupului omenesc pentru  transformarea trupului Universului.

Noi cunoaștem și, în tradiția noastră, am practicat doar postul fizic, dar Vladimir Soloviov, poate cel mai original și profund filozof rus, ne vorbește despre un post  spiritual și un post intelectual.

Postul spiritual se referă la semenii noștri cu funcții publice, la „aleșii poporului”, care trebuie să înțeleagă chemarea la putere și stăpânire ca o forma de slujire, fără foloase, fără pensii și indemnizații speciale, reținere de la acțiunile iubirii de sine, de la abuzuri de la furturi și corupție și să se detașeze de acțiunile care implică onoruri și slava celorlalți. Bine ar mai fi să se țină și la noi acest post!

Postul intelectual se referă la savanți, la inovatori, la descoperirile științei în toate domeniile, inutile oamenilor și operei lui Dumnezeu, ba chiar dăunătoare binelui obștesc. În decursul istoriei, prin separația dintre credință și cunoaștere, s-a cheltuit o suma imensă de inteligență pentru construirea unei lumi așa-zise a civilizației, care de fapt născându-se în general din „gânduri moarte”, e plină de tendințe ale morții și de pericole ale distrugerii. Vraja marilor iluzii, a marilor speculații și șmecherii democratice în folosul unora care scot activitatea intelectuală de sub exigențele unui filtru moral, activând o știință „de dragul științei”.  Spiritul  cercetărilor moderne se pierde uneori în curajul prostesc prin încrederea totală în „mașină” (telefonul), distrugând credința în gândirea interioară creatoare. Paralizând activitatea interioară, duce la înspăimântătoarea pierdere a activității de concentrare și la analfabetism  funcțional atât de evident în zilele noastre și atât de periculos pentru societate. Omul nu mai are în stăpânire nici gândurile, nici lucrurile. Dogma experienței, așezată lângă dogma revelației, duce la  unele „progrese”, dar nu în adâncime. Supunerea oarbă față de spusele observațiilor doar prin simțuri omoară „lăuntrul” și ne îndeamnă doar „să vedem” și nu să gândim.

„Căci cunoașterea noastră este fragmentară ca și simțul nostru profetic; dar când ne apropiem de țel, fragmentarea încetează (…). Acum vedem totul ca într-o oglindă aburită, totul ne apare ca în imagini enigmatice. Cândva, însă, vom privi față către față. Acum cunoașterea mea e fragmentară, cândva însă voi ajunge la cunoașterea adevărată, în care a cunoaște și a fi cunoscut sunt una” (I Corinteni 13,9-12).

Dorel VIȘAN

(Cuvânt rostit în biserica „Înălțarea Sfintei Cruci”, din Cluj-Napoca)

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut