Despre alegeri și nevoia de schimbare

În general, mă incomodează să trăiesc despărțit oarecum de propriile concepții și de valorile mele de referință, de aici și teama de schimbare. Încă mă mai minunez de ceea ce se întâmplă în jurul meu, de interpretări și abordări, de justificări și atitudini. Adevărul este, până la urmă, unul singur, dar alterat grav de lipsa de informare, ca și de grave carențe de educație.

Îmi tot spun că trebuie schimbat ceva la nivel de societate, și schimbarea asta nu poate porni decât de la noi. Pașii ne poartă acum în direcția greșită și la capătul drumului nu e nimic bun. Macazul e acolo, îl vedem. În măsura în care ne duce capul, suntem conștienți că ar trebui să alegem și altă cale, dar am uitat să ne asumăm responsabilități, să avem curaj și să ne batem pentru ce e bun și drept. Nu mai avem niciun chef să anihilăm ticăloșia, să renunțăm la orgolii, la a ne considera superiori celui de lângă noi.

Jucăm la două capete, pentru că e mai comod. Recunosc că nici eu nu vreau orice fel de schimbare, dar nu mai vreau să înfulec din ceea ce e comun acceptat astăzi.

Pot îndrăzni să fiu diferit, dar fără ca asta să mă facă să pierd prea mult din ce am acum drept valori de suflet. Aș accepta și asta în definitiv, și nu-mi rămâne decât să sper că pagubele nu vor fi însemnate. Consecința poate fi o aerisire a spațiului din preajma mea. Aș putea pierde oameni buni, dar ar fi o cale de a alunga de lângă mine mulți oameni toxici, care își trăiesc viața fals, dar fericiți în micimea lor. Niciunul dintre noi nu-și permite căderi și trebuie să rămânem la înălțime cumva, să avem curajul celui care știe ce vrea și luptă pentru a reuși.

Nu excelez în materie de exemple, dar îmi vine constant în minte un spectacol jucat pe scena Operei Române din Cluj., My Fair Lady, și în care e vorba despre schimbare, despre putința noastră de a schimba ceva.

E vreme de ploaie în Londra şi florăreasa trage de muşterii. Henry Higgins e un domn destul de nesuferit şi plin de sine, iar Eliza Doolittle îl aţâţă. E cam din topor fata asta, dar e pe placul săracilor. El, Higgins, celibatarul desăvârşit, e convins că va face o lady din ţărăncuţa care-l ia într-una peste picior, într-un limbaj de mahala.

Ideea e că amicul Higgins sfârşeşte vrăjit de propria sa creaţie. Se îndrăgosteşte de fata care, îndărătnică totuşi, i-a urmat învăţăturile şi a ajuns să fie dorită de bărbaţii din lumea bună a Londrei. Acum e furios că fata murdară şi vulgară de pe vremuri l-a părăsit, sătulă şi jignită de aroganţa lui. Trufașul Higgins îşi dă seama, până la urmă, că aroganţa şi trufia sunt neputiincioase în faţa dragostei, dar şi a priceperii Elizei de a-l aduce cu picioarele pe pământ.

În piaţa din faţa Operei, unde a început totul cu şase luni în urmă, parcă nimic nu s-a schimbat. Higgins caută amintirea Elizei printre oamenii din rândul cărora aceasta a plecat. Din spatele coloanei unde se ascunsese Higgins la începutul poveştii, apare însă Eliza. Cortina se lasă în timp ce iubăreții pleacă fericiți pe același drum de această dată, ținându-se de mână, niciunul ne mai semănând cu cel de la începutul poveștii.

M-am regăsit, recunosc, în orgoliosul şi trufaşul Higgins pentru o clipă. Adevărul este că, nu de puţine ori, sfidăm realitatea cu convingerile noastre şi că e de ajuns să apară o femeie ca să-ţi răstoarne întreg universul. E drept că, la început, furia ţine locul raţiunii şi îndărătnicia predispune uneori la suferinţă, dar m-am regăsit în cele din urmă şi în acel profesor neputincios în faţa evidenţei, am răbufnit ca şi el, dar am şi sfârşit acceptând că fericirea nu o găseşti nicidecum singur. Celibatul şi asumarea acestuia drept o virtute este o prostie. Ne place sau nu, noi, bărbaţii, trebuie să ne aliem femeia, să ne lăsăm seduşi chiar, ca să ne fie bine.

Să facem acum un mic joc de imaginație: să ne imaginăm un viitor la care credem că nu putem spera, să ne imaginăm în ipostaze în care nu avem curajul de a ne pune, să fim Eliza și Higgins. Să înlocuim iubirea, care a învins în cazul lor, cu schimbarea pe care ne-o dorim mulți dintre noi. Aliați găsim cu siguranță, mijloace la fel. Mai rămâne doar să vrem să sfârșim și noi, precum trufașul Higgins, vrăjiți de propria noastră creaţie.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut