De-a pururi: Mitropolitul Bartolomeu!

S-a împlinit un veac de la nașterea Mitropolitului Bartolomeu Anania și un deceniu de la trecerea sa în veșnicie. Cuvintele rostite la pomenirea înveșnicirii Înaltpreasfinției Sale, și anume la un întreit parastas, încearcă să creioneze câteva crâmpeie de viață: deopotrivă facere, personalitate și suflet.

În acest an omagial, s-a rânduit ca la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca slujba parastasului, oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, să fie în data de 7 februarie. Însă, cu binecuvântarea Înaltpreasfinției Sale, am socotit de cuviință să săvârșim parastas și la două ctitorii de suflet ale ÎPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu: în 31 ianuarie, ziua înveșnicirii sale, la Mânăstirea „Mihai Vodă” Turda, și în 2 februarie, de Întâmpinarea Domnului, ziua sa de călugărie, la Mânăstirea Nicula. De asemenea, un grup de credincioși de la Catedrala Mitropolitană ne-a cerut să oficiem parastas, la Catedrală, pentru Mitropolitul Bartolomeu și pentru alți câțiva mari părinți duhovnicești, în data de 3 februarie. Parastasul nu este doar o mărturisire de credință ori o aducere aminte sau o exprimare a recunoștinței și a iubirii noastre, este și un eveniment, fiindcă parastasul se resimte în cerul lui Dumnezeu. Cum să nu fie un eveniment, știind că se întâmplă ceva în Împărăția cerurilor, chiar dacă noi nu am făcut decât să aruncăm o pietricică în marele ocean al iubirii lui Dumnezeu? Aceasta este parastasul: o pietricică aruncată în oceanul iubirii lui Dumnezeu, care mișcă apa în forme de dragoste, cercul fiind o viziune a iubirii lui Dumnezeu față de noi, oamenii, și trebuie să fie și a noastră față de El și de semeni.

Aproape toate mânăstirile din Eparhia noastră, existente, ctitorite ori rectitorite în vremea arhipăstoririi Mitropolitului Bartolomeu, au simțit implicarea sa, însă Mânăstirea „Mihai Vodă” de la Turda a fost ctitorită din temelii de Înaltpreasfinția Sa și s-a desăvârșit de Mitropolitul Andrei. Împreună cu cea de la Nicula, așa cum afirmam mai sus, sunt două ctitorii de suflet ale sale, de care și-a legat viața și identitatea. Mânăstirea „Mihai Vodă” înseamnă și Mitropolitul Bartolomeu, nu doar Mihai Viteazul. Poate că Mihai Viteazul, aici, înseamnă și Mitropolitul Bartolomeu.

Ne aducem aminte cu nostalgie de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu. Ne aducem aminte de iubirea sa față de tineri, care, la rându-le, îl iubeau în mod deosebit. Aș vrea să vă ofer o scurtă amintire, poate nu este atât de relevantă, în acest sens, dar cunoscând protagoniștii pot da mărturie despre faptul că întâlnirea cu acest om avea un impact crucial și determinant. Cu mulți ani în urmă, doi tineri, Adrian și Smaranda, fii duhovnicești de-ai mei, și-au dorit ca la cununia lor să fie prezent și Mitropolitul Bartolomeu. El nu oficia servicii, nici botezuri, nici cununii, și bineînțeles că i-a refuzat. Foarte rar se întâmpla să asiste la cei mai apropiați colaboratori ai săi, dar nu slujea aceste taine. Însă Adrian și Smaranda, după ce i-am cununat în Catedrala Mitropolitană, au plecat ață la reședința Mitropolitului și i-au bătut la ușă, ca să-i primească și să-i binecuvânteze. Bineînțeles, i-a primit și le-a dat binecuvântarea lui.

Această imagine poate ilustra felul în care era iubit de tineri, care îi simțeau iubirea pe care le-o purta. Tinerilor, în general, copiilor, în special. Predica sa întotdeauna transmitea un mesaj care le era destinat. Orice subiect ar fi fost, de fiecare dată le adresa câteva fraze tinerilor, pe care, astfel, i-a câștigat. Pe mulți din cei o sută de mii de studenți clujeni… Cobora întreg Hașdeul la Catedrala Mitropolitană, precum spune Părintele Bogdan Ivanov, în articolul publicat de curând în Făclia de Cluj. Iar Hașdeul erau studenții care găseau mereu un cuvânt de îmbărbătare și de mângâiere, dar și de cunoaștere și luminare de la Mitropolitul Bartolomeu. De aceea umpleau Catedrala și Piața Avram Iancu. A schimbat multe inimi, multe minți. A schimbat viața multor oameni, dar în special a celor tineri. Dacă veți întâlni oameni care au fost studenți pe vremea când predica Mitropolitul Bartolomeu la Catedrala din Cluj, au să vă mărturisească acest lucru cu prisosință. Iar pe copii îi iubea atât de mult încât, în timp ce preoții împărtășeau, el prefera să stea în strana arhierească înconjurat de cei mici, fiecare dintre ei primind o bucată zdravănă de anaforă. Iar copiii de-abia așteptau acest moment!

Multe gesturi îi vădeau sufletul preaplin și inima atât de generoasă. Fostul seminarist cu pantofii sparți în talpă, cum mărturisește în Memorii, devenit peste ani mitropolit, nu a pregetat să se gândească la tinerii care, deși harnici la învățătură, nu aveau posibilități materiale. Astfel, avem până astăzi bursele Mitropolitului Bartolomeu. Acest lucru este însă oficial și bine știut, dar erau multe alte gesturi, neștiute. Bunăoară, banii Mitropolitului Bartolomeu, atâția câți erau, se duceau de multe ori la copiii săraci, chiar până acolo încât, de pildă, uneia dintre fetele pe care putem spune că el le-a crescut, purtând-o pe brațe, i-a cumpărat o vioară, pentru ca talentul ei să nu se risipească.

Le purta multă dragoste copiilor, tinerilor, însă și călugărilor. Întotdeauna, în ziua de 2 februarie, slujea la Mânăstirea Nicula, sărbătorindu-și ziua de călugărie, fiindcă el a fost tuns în monahism în această zi, de sărbătoarea Întâmpinării Domnului, la Mânăstirea Antim. Înțelegea călugării și avea conștiința că trebuie să le poarte de grijă. Avea și o oarecare teamă, o mărturisea adesea: cum mai toate mânăstirile s-au înfiripat din firul ierbii – Ardealul cerându-și înapoi mânăstirile distruse de Bukow –, aproape toate obștile monahale din Eparhia noastră erau foarte tinere, atât monahii, cât și stareții. De aici, emoțiile de rigoare, dar mai ales această grijă față de călugări, să-i întărească și să-i călăuzească, astfel încât ei să se maturizeze… chiar dacă oarecum forțat!

Mânăstirea Nicula, mai cu seamă, a fost parte din sufletul său, din viața sa: aici își avea Atelierul biblic și tot aici își odihnea oasele – adesea îmi spunea, în ceasurile de taină, că el aproape toată viața n-a avut un acoperiș deasupra capului, l-a aflat însă la Mânăstirea Nicula, unde veghează Maica Domnului, având o deosebită evlavie pentru ea și pentru Icoana ei făcătoare de minuni. Nu putem să nu ne imaginăm cât de mult s-ar fi bucurat Mitropolitul Bartolomeu să intre pe majestuoasele uși în preafrumoasa biserică-ctitorie a Niculii și să slujească Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. E adevărat că el slujește astăzi într-o catedrală mai frumoasă, desăvârșită: catedrala Împărăției lui Dumnezeu. Însă, așa cum l-am cunoscut noi, și-ar fi dorit să slujească împreună cu noi și în Basilica Maicii Domnului de la Mânăstirea Nicula. Dar oare n-a slujit…? Cu siguranță a slujit. Sub picioarele noastre există o piatră de temelie pe care el însuși a pus-o, atunci când s-a rânduit să se construiască biserica nouă de la Mânăstirea Nicula. Acolo este și un hrisov în care sunt scrise toate cele ce se cuvin în momentul în care se pune piatra de temelie, iar acel document este semnat, în primul rând, de Mitropolitul Bartolomeu și, apoi, de noi ceilalți care am fost părtași la eveniment.

Tot sub ochii lui, din reședința sa de la Mânăstirea Nicula, zi de zi, se clădea această biserică. Stareț în acea vreme, eram îngrijorat să nu-l deranjăm în munca la retraducerea și diortosirea Sfintei Scripturi. La îngrijorarea mea, el însă răspundea astfel: „Întotdeauna când ies pe balcon și văd că se muncește, că se zidește, sufletul meu se bucură, nicidecum nu sunt deranjat, dimpotrivă”. Îi dădea râvnă, ca și el, la rându-i, să-și ducă la bun sfârșit sarcina la care se angajase și pe care a împlinit-o atunci când s-a tipărit Biblia jubiliară, după unsprezece ani de muncă asiduă.

Dorind o regăsire mai tainică cu Mitropolitul Bartolomeu, după parastasul oficiat la Mânăstirea Nicula, i-am vizitat reședința de aici, unde am întâlnit-o și pe Maica Galineea, cea care l-a îngrijit. Și unde anume puteam să mă regăsesc mai profund cu el decât în paraclisul reședinței, care poartă hramul Sfântului Apostol Bartolomeu și unde este Sfânta Masă cu antimis semnat de Înaltpreasfinția Sa, unde sunt sfintele vase, în proscomidiar, unde era locul lui de rugăciune, în fața icoanei Sfântului Apostol Bartolomeu. Și astăzi sunt acolo ochelarii pe care îi folosea, cartea de rugăciuni diortosită de el și Psaltirea – îi erau foarte dragi psalmii –, de asemenea, dulapul cu veșmintele arhierești. Însă, sub Sfânta Masă, este și o cutie în care se află bocancii pe care i-a purtat în pușcărie și peste care a fost bătut în tălpi până a leșinat. Povestea cu amărăciune acest episod, pe care l-a redat și în Memorii. Totuși, chiar dacă a fost bătut atât de crunt, până la leșin, a avut puterea să ierte. A făcut-o și public: înainte de a pleca în veșnicie a declarat – și rămâne scris în testamentul său – că-i iartă din tot sufletul pe cei care i-au făcut rău. De aceea, una din învățăturile pe care noi trebuie să o tragem din viața Mitropolitului Bartolomeu este aceea că trebuie să-i iertăm inclusiv pe vrăjmașii noștri. Și nu doar să-i iertăm, ci să fim conștienți că Dumnezeu lucrează prin ei, așa a lucrat – chiar dacă ei au fost inconștienți de acest lucru – în favoarea, iată, a Mitropolitului Bartolomeu și a tuturor celor care au pătimit, fiindcă astfel și-au sfințit viața. Am avut și am această conștiință – ea este formulată și în înțelepciunea populară –: de cele mai multe ori, binele ni l-au făcut vrăjmașii și nu prietenii, pentru că vrăjmașii ne fac mai vigilenți, mai atenți cu noi înșine și cu ceilalți. Prietenii creează un confort în care este cu putință să greșim.

Plănuiam împreună cu Mitropolitul Bartolomeu ca, atunci când se va împlini sorocul, să fie înmormântat la Mânăstirea Nicula. În cele din urmă, s-a rânduit să-și doarmă somnul de veci în cripta de sub Sfântul Altar al Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca, fiind doar acoperit cu pământul reavăn al Mânăstirii Nicula. Însă faptul că și-a dorit să fie înmormântat în mânăstirea noastră a fost un plus pentru noi, cei care am socotit că i-am purtat de grijă, reușind să-i construim un acoperiș deasupra capului – astăzi reședința care-i poartă numele – dar, în același timp, pe deplin conștienți că, în fapt, el ne-a purtat nouă de grijă. De pildă, cu oricine am stat de vorbă și pe oricine am solicitat vreodată în perioada stăreției mele la Nicula, întotdeauna, cel din fața mea îl vedea în spatele meu pe Mitropolitul Bartolomeu. Văzându-l în spatele meu pe Mitropolitul Bartolomeu, mie nu îmi puteau sta împotrivă nici chiar potrivnicii… Acela era Mitropolitul Bartolomeu: știa să te facă puternic, stând totdeauna de veghe. Iar acum el se odihnește unde „veghează lumina feței lui Dumnezeu”. Îi plăcea mult această frază și o rostea adesea – așa cum este scrisă în Liturghierul tradus de el –: oamenii plecați în veșnicie „se odihnesc acolo unde veghează lumina feței lui Dumnezeu”. Preafrumos cuvânt! Așadar, să ne vegheze lumina feței lui Dumnezeu!

Mitropolitul Bartolomeu a fost și rămâne prezent în mijlocul nostru și îi suntem recunoscători, și noi, slujitorii Sfintelor Altare, călugării mânăstirilor, dar și credincioșii, cu prisosință. Spune Domnul nostru Iisus Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26). Or, Mitropolitul Bartolomeu și-a câștigat sufletul pentru Împărăția lui Dumnezeu, dar a câștigat și lumea întreagă: aceasta închipuindu-ne pe noi și pe Dumnezeu. Și, atunci, sufletul lui cu atât mai mult se odihnește. Și ne dorim din tot sufletul ca sufletul lui să se odihnească nu doar în Dumnezeu, ci și în noi, fiii săi duhovnicești.

Iată doar câteva crâmpeie din ceea ce a însemnat și rămâne pentru noi Mitropolitul Bartolomeu. Au trecut zece ani… puțini sau mulți, ne este dor de el, îi simțim lipsa. Îi simte lipsa Clujul, Eparhia noastră, Mitropolia noastră, dar îi simte lipsa țara noastră întreagă. Mulți l-au cunoscut, ceilalți au auzit vorbindu-se despre el sau au citit sau l-au citit – cu toții știm cât de necesară a fost prezența lui și implicarea lui în societatea românească și în Biserica noastră străbună. Și oare nu avem și mai multă nevoie, astăzi, de un asemenea om? Să-l chemăm, atunci, măcar în rugăciune, să vină aproape de noi, să se implice în viața noastră. Și dacă este vreunul dintre noi care să-i audă glasul ori șoapta, să strige spunându-ne tuturor ce ar fi gândit și simțit Mitropolitul Bartolomeu pentru lumea noastră, pentru ziua de astăzi.

Poate că noi, oamenii, în limitele pe care le avem, uităm adesea de acest mare om al Neamului și al Bisericii. Dar eu sunt sigur – și o spun cu fermitate, cu tărie – că el, în cerul său, nicio clipă nu ne uită pe noi, ceea ce ne dorim cu tot sufletul să o facă cu prisosință, să lucreze neîncetat pentru noi, precum fără de odihnă a făcut-o pe pământ. Dacă spunea că aproape toată viața lui n-a avut un acoperiș deasupra capului, acum să gândească că nici noi nu avem certitudinea acoperișului pe care-l avem deasupra, în vremurile pe care le trăim. De aceea, dorim să ne mângâie, fără de răgaz, cu binecuvântarea și mijlocirea sa către Dumnezeu.

Dumnezeu să-l fericească, Dumnezeu să-l odihnească!

Arhim. Dumitru COBZARU