Cuviosul Petru Damaschin – scriitor filocalic

Spiritualitatea creștină răsăriteană, atât de căutată pentru profunzimea și autenticitatea ei, și-a conturat profilul prin aportul unor Părinți duhovnicești de excepție, viziunea și experiența spirituală a unora dintre ei fiind consemnate în paginile Filocaliei. Unii s-au bucurat de o vastă notorietate, alții sunt mai puțin cunoscuți publicului larg.

Filocalia în limba greacă, alcătuită de Cuviosul Nicodim Aghioritul și regăsită prin traducerea Părintelui Stăniloae și în ediția românească, numără între autorii ei și pe Cuviosul Petru Damaschin, autor ale cărui scrieri dețin o pondere însemnată în volumul V al Filocaliei românești. Două texte sunt puse sub semnătura sa cu titlul „Spre aducere aminte către propriul suflet” și „Douăzeci și patru de scurte cuvinte (sinoptice) și pline de toată cunoștința duhovnicească”, dar în traducerile mai vechi „Cuvântări după alfabet” sau „Alfabet ascetic” – însă paternitatea lor a fost foarte greu de stabilit.

Nicodim Aghioritul, în prologul scrierii, îl identifică pe autor cu Petru, episcop de Damasc pe la anul 775, în timpul domniei lui Constantin Copronimul, murind ca martir în Arabia Felix [Yemen] pentru criticile sale la adresa „ereziei arabilor și maniheilor”. E pomenit în sinaxar ca sfânt în ziua de 9 februarie. Teofan, în Cronografia sa, complică identificarea lui, vorbind despre doi martiri cu acest nume, unul căruia i s-a tăiat limba pentru protestul său public la adresa religiei islamice, murind pentru credință, însă într-o epocă anterioară, în timpul califului umayyad al-Walid al II-lea (743-744), și altul, numit Petru de Maiuma (după unii Petru de Capitolias), martirizat și mai devreme, la 13 ianuarie 715, în timpul califului al-Walid I (705-715).

În calitate de comentator al unei noi ediții a Filocaliei grecești, monahul aghiorit Teoclit Dionisiatul plasează acest autor în secolul XII, la fel cum procedează și Jean Guillard. Conform unor savanți contemporani, pe baza analizei manuscriselor, intervalul de timp în care trebuie situat acest autor este 1050-1275, H.-G. Beck optând ca perioadă fie în jurul anilor 1096-1097, fie 1156-1157. Greg Peters, în singura monografie amplă dedicată acestui scriitor (publicată în traducere românească la editura Doxologia, 2014), crede că Damaschin (Mansur) e doar un simplu apelativ, scriitorul filocalic fiind în realitate un monah în mănăstirea Areia, înființată puțin înainte de 1143 de Leon, episcop de Argos și Nauplion (1143-1157), frate cu Petru Damaschin. Dar informația nu depășește stadiul unei simple ipoteze. Dincolo de nebuloasa privind identitatea autorului acestor texte și timpul vieții lui, Biserica l-a receptat ca pe un mare ascet, un scriitor duhovnicesc cu o plajă largă de teme, convingător prin complexitatea viziunii.

Opera cuviosului Petru Damaschin a avut un ecou major în lumea monahală. De altfel, prin tematica scrierilor sale, el se adresează în mod precis călugărilor, cu deosebire celor isihaști, sporiți în viața spirituală. Prin numărul mare de manuscrise păstrate, monahismul românesc atestă o bună receptare a operei lui, Sf. Paisie Velicikovski însuși traducându-l în slavonă. Dobrotoliubia tipărită la St. Petersburg în 1793 include doar câteva fragmente din această operă, în vreme ce în ediția Filocaliei, îngrijită de Sfântul Teofan Zăvorâtul și apărută în limba rusă în 1887, ea lipsește integral. Părintele Stăniloae face reparație acestui autor prin includerea lui în ediția românească. Cu smerenia caracteristică unui monah autentic, Petru Damaschin își justifică ideile prin apelul la scrierile vechi, invocând în acest sens Sfânta Scriptură și o lungă serie de autori patristici consacrați, a căror învățătură se străduiește să o asimileze și să o transmită mai departe în folosul monahilor. Sunt amintiți nominal nu mai puțin de 16 autori, cel mai frecvent fiind citați Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur (fiecare de câte 47 de ori), Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Ioan Damaschin, Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Nil Ascetul (de fapt Evagrie Ponticul), Marcu Ascetul ș.a. În pofida acestor numeroase citări, viziunea lui are un caracter independent. Autorii citați urcă până în veacul VIII. Într-un loc e citat și Simeon Metafrastul, autor din sec. X, motiv pentru savanți să plaseze scrierile Cuviosului Petru în sec. XI. Dacă lucrurile ar sta așa, în mod surprinzător atunci lipsește vreo mențiune a Sfântului Simeon Noul Teolog sau a lui Nichita Stethatos, autori mai apropiați ca interval de timp și faimoși prin anvergura lor spirituală pentru a nu fi menționați. Concluzia unor cercetători este că menționarea lui Simeon Metafrastul nu e decât interpolarea târzie a unui copist, prin urmare Petru Damaschin aparținând, ca interval de timp, secolului VIII.

Scrierile Cuviosului Petru Damaschin, calificate drept un tratat de ascetică și mistică, îi au în vedere cu precădere pe monahi, ca unii dedicați integral vieții duhovnicești și preocupați de desăvârșire, însă mântuirea, opinează autorul, e un deziderat universal câtă vreme „orice om, dacă vrea să se mântuiască, nimeni nu-l poate împiedica, nici vremea, nici locul, nici îndeletnicirea” (Filocalia, vol. V, Harisma, 1995, p. 42). În evoluția interioară există însă trepte, ceea ce presupune un progres de la viața activă (praxis) la viața contemplativă (theoria). Ca etapă de început, indispensabilă oricărui urcuș spiritual, viața activă comportă, spune autorul, un set de virtuți trupești (isihia, postul, privegherea, metaniile, psalmodia, lectura ș.a.), așa cum viața contemplativă presupune virtuți sufletești (descrise prin asociere cu cele opt Fericiri). Nevoința ascetică țintește nepătimirea și e încununată de inefabilul contemplațiilor dumnezeiești. Condiția monahală pare pentru autor forma ideală de viețuire, și aici autorul nu propune nici eremitismul, nici cenobitismul, ci calea împărătească (odòs basilikè), adică viețuirea retrasă, cu unul sau doi însoțitori. Deși aparent tributar textelor înaintașilor săi, Cuv. Petru Damaschin face uz de ele în mod original cu intenția de a-și expune propria viziune duhovnicească, una echilibrată, profundă, cu un ton optimist, de natură să inspire generații întregi de monahi. Aceste scrieri, precum întregul corpus filocalic, au constituit mereu o lectură predilectă în mediile monahale, ca antidot împotriva neștiinței. Lectura înțeleasă de o asemenea manieră e una dintre ideile fundamentale ale acestui autor: „Cunoscând negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu, ne minunăm cum prin hârtie și cerneală ne-a pregătit mântuirea sufletelor și ne-a dăruit atâtea cărți și dascăli ai învățăturii celei drepte” (Filocalia, ed. cit., p. 173) și „mintea, dacă nu se adună în rugăciune și citire, și nu are acestea ca lucrare, se îngroașă și cade în neștiință” (Filocalia, ed. cit., p. 239). Se justifică astfel prețuirea Cuviosului Petru Damaschin pentru vechii autori ai înțelepciunii creștine și dorința de a preda mai departe tezaurul învățăturii lor.

Pr. Cătălin PĂLIMARU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut