„Cuvântul, un cer în miniatură”

Pentru poetul Cernei, versul înseamnă elogiu și produs neprețuit al Naturii, al Creației, din care el este parte integrantă. Nemaiajungerea. Poeme netocmite (ed. Casa Cărții de Știință, 2024), care mi-a parvenit recent, trăind bucuria sinceră a întâmpinării ei, este o mărturie în plus a acestei afirmații.

Cu sensibilitatea-i caracteristică, Dumitru Cerna, aniversat astăzi, 11 mai, se reinventează cu fiecare nouă carte rămânând însă statornic în grija pentru Poezie, în dibăcia și delicatețea cu care armonizează teme predilecte precum geneza, iubirea, copilăria, relația eului cu sacrul și cu satul natal, unitatea organică om-natură. În șase versuri, un imn desăvârșit închinat vârstei de aur a umanității – o eternă primăvară – se înalță viguros: „primăvara nu răstignește/ coroana de pe creștetul tău/ nu-i din spini/ ci din gălbenele/ precum salvatoare/ aura copilăriei”.

Așa cum am remarcat și cu alte ocazii, valorii metaforice a poemelor i se adaugă experimentul muzical cu care poetul surprinde de fiecare dată; forța rimelor interioare, poemele-cânturi sau descânturi doinite, poemele-rugă, inversiunile, repetițiile și diminutivările abile, reconstituirea imaginii complexe a cântecului și dansului tradițional autohton și dăruirea autorului față de dulcele stil clasic – într-o epocă tot mai mult dominată de postmodernism – sunt argumente ale acestei dimensiuni lirice. Ceea ce nu înseamnă, însă, că varianta micro-poemelor în vers alb sau a jargonului generației Z îi este mai puțin la îndemână.

În aceeași notă a tradiției, versul trădează nostalgia după idealul rural de altădată, sanctuar ludico-idilic, surprins în miez de vară, consfințit de glasul mierlei, atmosferă de basm ce astăzi pare aproape de negăsit, cu atât mai mult în arealul urban industrializat. Cu naturalețe, dragostea pentru origini se contopește organic cu influențele curentului ortodoxist sprijinindu-se pe trimiteri la Sfintele Taine și slujbele Bisericii, la evenimente surprinse de Scriptură, momente ce curg într-un timp continuu prelungindu-și semnificațiile adânci cu fiecare reaccesare, sub oblăduirea Luminii. Dumnezeu este apropiat prin puterea rugăciunii atotcuprinzătoare.

Pornind de la cele înscrise în Sfânta Carte, „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan, 1:1), ilustrația coperții volumului (Ou fecundat de cuvânt, bronz, 2022, lucrare semnată de sculptorul Liviu Mocan) vădește crezul artistic că întreaga viață se naște din Cuvânt și, prin extensie, că Poezia dă naștere, în permanență, unor microcosmosuri infinite, unor sfere perfecte („mă hrănesc din Poezie/ așa cum mă hrănesc/ din/ Dumnezeu”).

Străinat de lume, pătrunderea în rădăcinile sinelui, cufundarea în propriul abis – fiind, totodată, conținut concentric de Universul-Mamă – echivalează cu un necesar exercițiu de regăsire și reumplere, din seva Cuvântului fertil, din Apa Vie, în urcușul spre muntele dorit, atemporal al duhului celest, viziune a desfătării celei de Apoi. Poetul dobrogean rămâne însă fidelul curier al bucuriei și tristeții între cer și pământ, același fin observator căci „de-acolo din adâncuri/ voi vedea/ umbra mâinii tale/ care mă va orbi/ ea va avea asprimea/ rubinelor tăiate/ și luciul fațetat al veșniciei”. Avântându-ne în poezie, avem bucuria unui cerc frumos conturat, univers al simțurilor multiple prin care cercăm lumea, cunoașterea tainei, oameni vitruvieni ancorați în valsul anotimpurilor.

În centrul cărții, poemul care dă titlul volumului se detașează simbolic prin energia cu care soarbe din carnea Vieții, profitând de avantajele tinereții.

Din bogăția imaginilor expresive, cern câteva în aceste rânduri: „verde-ntunecată măreția/ lanului de porumb”, „malul lumii”, „ecoul nostalgic al renunțării la rază”, „a-nflorit salcâmu-n cer”, „Poezia/ nectarul amărui/ și/ tămăduitor/ al/ duhului”.

Nemaiajungerea. Poeme netocmite se constituie, așadar, într-o prelungire a țesăturii de mătase cu care Dumitru Cerna ne-a adăpostit odată cu volumul anterior, Poemele adăpostirii, într-o pseudo-metaforă pentru bijuteriile lirice, pastelate, șlefuite, dimpotrivă, cu multă prețiozitate și har, cu perfecționism, așa cum ne-a convins cu fiecare apariție a sa în spațiul cultural contemporan, apariții care dovedesc, negreșit, o stare prolifică a creației, o dorință avidă de a capta, asemeni unui fotograf, cele mai nebănuite, mai neajunse oaze de frumos și divin din lumea care ne înconjoară, cu toate ale ei.

Iulia GHIDIU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut