Credința Preasfintei Fecioare Maria, experiență de iubire

„Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (Lc 1,45), redă Sf. Evanghelist Luca, descriind reacția Elisabetei – verișoara Mariei și viitoarea mamă a lui Ioan Botezătorul – la vizita pe care aceasta i-o face la Ain-Karim. Aceasta este o referință biblică directă și incontestabilă la adresa credinței Mariei, Maica Domnului.

Nimeni n-a putut crede în locul Mariei, după cum nimeni nu poate crede în locul nostru și noi nu putem crede în locul nimănui. Credința este un act cu totul personal. Este asemenea germinării, nu poate veni decât din interior. Credința creștină înseamnă aderare la un conținut – pentru creștini, Crezul -, dar, mai ales, la o persoană. Credința nu poate fi decât un act simplu. Credința este necesară doar în această viață temporală. Odată trecut pragul veșniciei, credința nu mai are sens, întrucât devine vedere.

„Credința Mariei este aceeași cu credința poporului lui Dumnezeu; o credință umilă, aprofundată neîncetat, străbătând prin întunecimi și încercări, prin meditarea asupra mântuirii, prin slujirea generoasă ce luminează treptat privirea credinciosului” (In 3,21; 7,17; 8,31s).

Maria, Maica Domnului, este o excepție prin neprihănirea ei, dar ca mediu ea provine de acolo de unde credința este unită cu viața, unde alegerile vitale s-au făcut punându-L pe Dumnezeu pe primul loc. Libertatea ei este incomparabil mai mare decât libertatea noastră. Privirea ei curată nu se asemănă cu privirea noastră. Orizontul vederii minții ei întrece prin integritatea lui orizontul vederii minții noastre.

„Știu în cine am crezut și în cine mi-am pus încrederea” (2 Tim 1,12), spune Sf. Apostol Pavel. Se pare că Maica Domnului, care a avut o misiune unică în istorie, bineștiind de acum Cui a crezut și pe Cine a crescut, înainte de „a fi îmbrăcată în soare și a primi pe cap coroana de 12 stele” (cf. Apoc 12,1), avea de însoțit în primii ei pași Biserica născândă. Sub cruce primise această ultimă misiune de la Cel care, în acest timp și în acest mod, năștea Biserica, precum primul Adam, din coasta sa, pe Eva: „Femeie, iată-l pe fiul tău!” (In 19,26).

Credința Maicii Domnului n-a fost trâmbițată niciodată, dar a avut rolul „aluatului care dospește-n taină toată frământătura” (cf. 1 Cor 5,6). Aceasta a fost fecunditatea timpului pe care ea l-a petrecut cu prima comunitate creștină. „Puțin aluat dospește întreaga frământătură” (1 Cor 5,6), puțin aluat bun pregătește pâinea care ne trebuie pentru viață.

„Iubirea […] toate le crede” (1 Cor 13,7); „Noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi” (1 In 4,16). Maria crede fiindcă a întâlnit Iubirea, fiindcă Iubirea a atins-o și i-a vorbit. Pornind de la Bunavestire și în continuare, Mariei îi este dat să pătrundă în logica lui Dumnezeu, în rațiunile Sale, la ale cărui planuri El vrea s-o asocieze. Faptul de a fi primit un mesaj precis din partea lui Dumnezeu – prin puterea Spiritului Sfânt „vei zămisli și vei naște un Fiu” (Lc 1,31) care „va mântui pe poporul Său de păcate” (Mt 1,21) – presupune că Maria a fost introdusă progresiv în logica crucii ce izvorăște din Treime: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său unul-născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). Aceasta este logica dăruiri prin coborâre și golire de sine. Dacă Fiul ei este unul „dat” de Tatăl, ea nu poate fi „una care se păstrează pentru sine”. Și așa se învață iubirea. „Aceasta-i biruința care-a biruit lumea: credința noastră” (1 In 5,4).

Lumea, în accepțiunea negativă a termenului: „Nu iubiți lumea și nici cele ce sunt în lume” (1 In 2,15), trebuie s-o învingem, așa cum a învins-o Hristos. Noi o putem face prin credință.

„Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinței”, scrie Catehismul Bisericii Catolice. „A crede” este ceea ce se verifică atunci când, în toată libertatea și în urma experienței care, în ultimă instanță, nu poate fi decât o experiență de iubire, ne-am lăsat cuceriți de Dumnezeu, „prădați” de iubirea Lui.

Privind la Bunavestire, viața Mariei a fost una „cucerită” de Dumnezeu. De aici și până sub crucea Fiului ei, viața sa a fost una „prădată” (măcinată, fărâmițată, ruinată). Dar, tocmai astfel, viața ei, persoana ei este împlinită. Tradiția liturgică ne spune că: „Îngerul a strigat celei pline de har: Curată Fecioară, bucură-te! Și iarăși zic: bucură-te! Că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt”.

Pr. C.B.