Credința, lumină izvorând din lemnul Crucii

Biserica de rit bizantin pășește zi de zi spre Crucea Domnului, continuă drumul Postului Mare. În timp de pocăință, rugăciune și meditație, gândul, inima credinciosului creștin ascultă, urmează în tăcere pașii Mântuitorului pe Calea Crucii. Îl urmează acum pe o cale bătătorită mai mult, mai adânc sub povara urmărilor pandemiei. În contextul ce transformă azi lumea într-un mod greu de prevăzut, când spitale devin neîncăpătoare, când biserici în multe zone se închid, când întâlniri între oameni sunt însoțite de restricții și se recomandă a fi evitate, cum poate fi credința trăită și cum, prin credință, spiritul omenesc să se înalțe mai presus de limitări și temeri?

Poate fi credința remediu depresiei ce pune stăpânire uneori chiar și pe cei curajoși, luptătorii din linia întâi, medici și personal sanitar? În fața știrilor despre încă un medic răpus în floarea vârstei, de virus, după ce s-a expus luptând pentru viața pacienților, a altui medic tânăr ce-și pune capăt zilelor nerezistând presiunii psihice, când statistici arată că un procent mare din personalul sanitar, dar și din populație, este deprimat și epuizat, se pune întrebarea: cum, în ce mod, poate fi chemat în ajutor Dumnezeu?

În trecut, pentru adepții marxismului credința era „opiul poporului”, încercare de a evita realitatea… Mulți, și azi, se întreabă: aude Dumnezeu durerea, strigătul celui în nevoie? Răspunde Domnul rugăciunilor ce-I sunt adresate? Dacă da, atunci de ce atât de mult rău? Sunt întrebări fără răspuns pe înțelesul minții omenești. Sunt întrebări ce se opresc de la a mai fi întrebări, doar când poposesc în fața Crucii pe care a fost înălțat Fiul lui Dumnezeu răstignit de păcatele lumii. Chipul desfigurat, rănit, al Domnului atârnat pe lemn nu răspunde întrebărilor, doar tace. Bând „paharul” pe care Tatăl a voit să I-l ofere, pe care El l-a acceptat, refuză să răspundă, El doar moare: «Părinte, în mâinile Tale încredințez spiritul Meu» (Lc 23,46). Inima Sa încetează să bată. El, Izvorul Vieții, moare. Iar moartea Sa poate fi început credinței: «Dacă bobul de grâu căzut în pământ … moare, aduce mult rod» (Io 12,24).

La umbra Crucii lui Isus, în societatea de azi se pot găsi motive de speranță. Pentru că, deși nu constituie subiectul a numeroase știri, eroismul, dăruirea, jertfirea de sine, de asemenea transpar din lupta cu noul virus. Apare știrea că un manager de spital deschide cale familiilor spre pacienții bolnavi, conștient de puterea salvatoare a iubirii; știrea că cei mai mulți dintre medici și personal sanitar, deși acuzați pe nedrept găsesc putere să ignore acuze, injurii și merg mai departe, continuă lupta de îngrijire și salvare; există știri despre solidaritate, colaborare, întrajutorare. Acestea și multe altele nerostite, nevăzute, sunt raze ce răzbat prin vălul de întâmplări catastrofale. Sunt semne că Dumnezeu, chiar „mort”, tăcut, redus uneori la o „poveste pentru cei slabi” a rămas și rămâne Creatorul, Atotputernicul, Atotținătorul. Moartea Sa, prin Învierea ce a urmat, oferă fiecărui om șansa unui nou început, a întoarcerii la ceea ce din veșnicie a fost bun, creat pentru a fi cântec de preamărire. Pentru că, atunci când totul a luat ființă, «a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte» (Geneza, 1,31).

Pe drumul Postului Mare din acest an, 2021, timpul e mai încet, mai frânt din loc în loc. Procesiune fac azi doar ambulanțe în așteptare la intrările în spitale. Și dureri se consumă tăcut, moare Domnul cu fiece om ce moare când doar aparate se aud, în ritm sacadat, în saloane. Moare Domnul cu fiecare nouă cifră ce se adaugă numărului total de decese… Credința, în acest timp, hrănită prin participarea la viața Bisericii, poate face diferența între deznădejde și speranță, între eșec și reușită, între logica lumii și logica lui Dumnezeu.

A te încrede logicii divine, a pune propria viață și a celor din jur în mâna Domnului, iată bun început în credință. Pentru că El a spus: «Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi» (Io 14,18); «Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului» (Mt 28, 20). Așa cum copilul se aruncă în brațele tatălui său, fără întrebări și temeri, la fel omul credincios pășește, privind spre Cer, pe valurile acestei vieți susținut, luminat, protejat de credință. „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, iar căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Pentru că, așa cum sunt de sus cerurile față de pământ, tot așa sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55,8-9).

Credința dă puterea abandonării în brațele Tatălui cu încredere fiiască. Credința e flacără aprinsă în noapte de cuvântul Domnului, lumină în forma crucii, întâmpinând călătorul aflat pe Calea Postului și prin care coboară răspunsul Celui veșnic Viu la întrebările fără răspuns: «Veniți la Mine toți» (Mt 11,28); «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața» (Io 14,6); «Cel ce crede în Mine are viață veșnică» (Io 6,47). Amin.

V.S.