Credința care mută munții

Citim în Evanghelia după Matei că, după Schimbarea la Față, pe când cobora de pe muntele Taborului împreună cu Petru, Iacob și Ioan, Mântuitorul a fost întâmpinat de ceilalți ucenici care au rămas la poalele muntelui împreună cu mulțimea. Deși au primit puterea de a scoate din oameni duhurile necurate, ucenicii nu au reușit să vindece un demonizat.

Aceștia au rămas surprinși când au văzut că Mântuitorul îl vindecă, iar ei nu au putut. Îl întreabă, deci, pe Mântuitorul: „Noi de ce nu au reușit să-l scoatem?” și Iisus le răspunde printr-un cuvânt aspru: „Pentru necredința voastră”, și continuă: „De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia – mută-te de aici dincolo, și se va muta”. În contextul de aici, fiind vorba de o minune săvârșită poate la poalele Muntelui Tabor, „muntele acesta” ar putea fi chiar muntele Schimbării la Față. Și, poate, Mântuitorul l-a indicat cu degetul, pentru a-și întări spusele.

În Pateric ni se istorisește despre un Părinte îmbunătățit, pe nume Serapion, care, vorbind cu cineva despre credință, a citat acest text din Evanghelie. A spus Sfântul Serapion: „Credința este așa cum spune la Evanghelie: Să fie măcar cât un grăunte de muștar, și atunci zicând muntelui acestuia: “Mută-te…”. Voind el să continue s-a oprit, căci la auzul cuvintelor: “Mută-te…”, muntele din apropiere a și început să se miște. Atunci părintele i-a zis: „Stai pe loc! Nu ție ți-am zis aceasta, ci vorbeam cu fratele!”

Întâmplarea arată că nu avem de a face cu o simplă metaforă. Credința poate, într-adevăr, să mute munții. Aceste cuvinte despre puterea rugăciunii au fost spuse de Mântuitorul și în alte împrejurări. La evanghelistul Luca, de pildă, atunci când Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenici să ierte cuiva de șapte ori într-o zi, zicând: „De-ți va greși fratele tău, ceartă-l și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l”. Atunci ucenicii au spus către Domnul Hristos: „Sporește-ne credința”. Iar Mântuitorul le-a zis: „De ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare, și vă va asculta…”; Ucenicii s-au mirat văzând minunea, dar Mântuitorul le spune: „Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice”.

Vorbind despre credința care mută munții, Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor: „De aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”. Prin urmare, o credință care ar realiza lucruri extraordinare, până la acea măsură încât să mute și munții, nu este suficientă dacă nu este unită cu iubirea.

Să muți un munte este un lucru mare – spunea Părintele Teofil Părăian. Să muți un munte chiar și bucată cu bucată, să faci cale printre munți e un lucru mare și să știți că nu poate face nimeni lucrul acesta decât având credință. Dacă cineva vrea să facă un drum printre munți, un drum în munte, să facă un tunel, e tot un fel de mutare de munte sau tot un fel de schimbare a lucrurilor care au fost înainte. Și dacă cineva nu crede că poate să facă lucrul acesta – nu se angajează la lucrul acesta – și înseamnă că nu are o credință la măsura aceea, ca să mute un munte din loc, ca să facă drum prin munte.

Totuși nu mutarea munților trebuie să fie în atenția ucenicilor lui Hristos, a creștinilor. Munții pot să fie mutați prin mijloace tehnice. Am văzut tunele sub Alpii elvețieni cu o lungime de 16 km. Cred că vorbind de puterea de a muta munții, Mântuitorul a folosit o locuțiune devenită proverbială.

Sf. Maxim Mărturisitorul spune în Filocalie, în capetele gnostice, următoarele: „Grăunte de muștar este Domnul, asemănat prin credință în duh, în inimile celor ce-L primesc. Cel ce Îl cultivă cu grijă prin virtuți mută muntele cugetului pământesc, depărtând de la sine deprinderea anevoie de clintit care-l stăpânește și dă odihnă în sine, ca unor paseri ale cerului, rațiunilor și modurilor poruncilor dumnezeiești”.

Cei credincioși îl primesc, prin credință, pe Domnul Hristos în inimile lor. Prin împlinirea virtuților aceștia pot muta, din inimile lor, muntele cugetului pământesc care-i stăpânește, dând sufletului odihnă. Prin urmare, munții pe care i-a avut în vedere Domnul Hristos nu sunt munții de piatră, ci munții de răutate, munții de nepăsare, munții de îndoială, munții de necredință.

În spiritualitatea răsăritului creștin, păcatul este comparat cu o piatră. Pe cât de multe păcate are un om, pe atât de multe pietre poartă în el. Acestea, adunându-se pot forma munți de răutăți, de patimi. Un astfel de om se mișcă greu în cele duhovnicești. Din credincios devine necredincios, din iertător devine neiertător, din milostiv devine nemilostiv, din bucuros devine trist și din liber devine rob. Un astfel de om nu se poate înălța singur la Dumnezeu. Un remediu ar fi să stea lângă un om duhovnicesc, căci se zice în Pateric: “Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu și te vei teme și tu de Dumnezeu”.

Omul lui Dumnezeu îndeamnă la credință, la iertare, la milostenie. Aici se poate ajunge prin mărturisirea păcatelor, prin spovedanie, care trebuie făcută ori de câte ori simțim că ne apasă o piatră pe inimă. Și, prin spovedanie, omul devine liber; se simte eliberat, se simte ca o pasăre care a scăpat din cursa vânătorilor. Simte cum muntele care odinioară era în inima lui nu mai este, și pentru că nu-l mai stăpânește și nu-l mai apasă, este la rândul lui un om care odihnește pe alții.

Pr. dr. Petru Ioan ILEA