Clujul văzut de pe podul Garibaldi

Radu Țuculescu, unul dintre cei mai în formă prozatori români contemporani, ne propune de acestă dată un nou roman polițist, ”Crima de pe podul Garibaldi” (editura Polirom), un volum surpinzător doar pe jumătate, fiindcă prozatorul clujean nu se află la prima ispravă de acest fel – cu câțiva ani în urmă el a publicat o carte de o factură asemănătoare cea de acum fiind însă un policier clasic, spre deosebire de ”Femeia de marțipan”, un text care pendulează între mai între registre diferite, și din care sunt ”împrumutați”, în tradiția romanelor detectivistice, cei doi eroi principali, dar și cei care-i acompaniază. Despre toate acestea, dar și despre reconversia spre un gen literar mai popular a acestui scriitor prolific în rândurile care urmează.

Viorel Dădulescu

– Radu Țuculescu, după o carte pentru copii, a urmat un roman, de data asta unul pur polițist, spre deosebire de ”Femeia de marțipan” care, zic eu, este un fals roman polițist, deoarece conține o călătorie oarecum inițiatică, întâlniri mai mult sau mai puțin suprarealiste, cu personaje reale, dar din alte vremuri. Însă, de data asta avem de-a face cu un policier clasic și aș vrea să te întreb de unde vine apetența asta perntru roman polițist?

– De la Simenon. Georges Simenon. Atâta Simenon am citit… dar, dacă ai citit romanele mele, poate ai observat un lucru pe care nici eu nu mi-am dat seama, o doamnă l-a observat – de regulă, doamnele văd lucrurile mai repede decât noi – o doamnă critic, care nu mai trăiește în România de mult și poate citi liniștită fără să fie perturbată de isprăvile pe care le fac pe aici diverși conaționali -, deci ea a văzut că în multe romane ale mele apare câte o crimă, așa cum se întâmplă și în ”Povestirile mameibătrâne”, unde crima este neelucidată, sau în ”Mierlsa neagră”, și ea mi-a spus la un momernt dat să scriu un policier, dacă tot am atâtea crime peste tot. Pe urmă, stând multă vreme la Basel, am citit aproape complet seria Maigret, și așa m-a hotărât să încep. ”Femeia de marțipan” este ca un fel de preludiu, este formarea perechii de detectivi, Martin Breda și Maraia, care este chimistă. ”Crima de pe podul Garibaldi” se petrece numai în Cluj, este un policier da capo al fine, cei doi lucrează de data asta împreună la aceeași instituție, Maraia la laborator, iar Martin Breda este detectiv. Personajele sunt nouăzeci la sută reale – cel care se recunoaște într-unul sau altul dintre ele o face pe proprie răspundere, este treaba lui – întâmplările însă nu sunt toate chiar din Cluj, le-am adunat eu de pe ici de pe colo, din localitățile pe unde mai stau în România, Reghin și Sighetul Marmației. Doar Maraia și Martin Breda sunt personaje sută la sută fictive, create de mine, poate Martin Breda are ceva elemente autobiografice, în timp ce Maraia este tipul de femeie ideală, care pooate nici nu există în viața reală, doar în romane.

– O bună parte dintre personajele care au apărut pentru prima dată în ”Femeia de marțipan” se regăsesc și în acest nou roman, mai ales cei doi eroi. Ai urmat cumva o matrice care apare și în alte romane polițiste – acum îmi trece prin minte doar perechea Sherlock Holmes și Watson – în detrimentul celeilalte, care se bazează pe un singur detectiv?

– N-am urmat nici o matrice, matricea e a mea, pentru că, spre deosebire de alte cupluri de detectivi, aici este vorba și despre o dragoste, o dragoste mai aparte între cei doi. Cuplul este, cred eu, bine plasat pe orbită ca să zic așa, deoarece Maraia lucrează în laborator și se ocupă de indicii, iar Martin este detectiv până în vârful unghiilor. El are o ”metodă” particulară de a face investigații, în sensul că își adună prietenii de pahar – el stă mai mult prin localuri – care cunosc orașul foarte bine, sunt, dacă vrei să facem o parafrază, un soi de nebuni frumoși ai orașului, cunosc și psihologia și personalitatea orașului, pentru că fiecare oraș are o personalitate, deci îi adună în jurul lui și le ascultă părerile, fără să-i contrazică, fără să aibă o dezbarere cu ei, iar de ici de colo, câte unul dintre ei are o idee bună, pe care el o notează. Este o metodă pe care o va folosi și în continuare, dacă voi continua cu acest cuplu, iar dacă o voi face toate crimele se vor petrece în dragul nostru oraș Cluj.

– Haide să vorbim și despre un personaj mai aparte. Un tip de personaj care se găsește și în alte romane ale tale. În ”Măcelăria Kennedy” apărea o barză, un bărzoi de fapt, care comenta cu aplomb evenimentele ce urmau să aibă loc, în ”Povestirile mameibătrâne” dăm peste o mâță, la fel ca și în ”Femeia de marțipan”. De data asta, introducerea în acțiunea romanului este făcută de un lup. De ce un lup?

– Cei doi detectivi locuiesc la poalele orașului, de unde începe pădurea Hoia. Lupul este un simbol. În mitologia noastră este cel care ia sufletele și le duce pe cealaltă lume. Și atunci, de câte ori este omorât cineva în oraș, el ia sufletul și îl conduce dincolo, nu seara, ci dimineața, la îngemănarea între noapte și zi. Și atunci lupul se târăște prin pădure și când ajunge la marginea ei scoate un urlet, și cumva îl anunță pe Martin Breda că s-a întâmplat ceva, iar detectivul se trezește.

Apropo de personajele acestea mai aparte, vreau să spun că mi-am brusc seama că pisicile apar în multe romane ale mele, cum ar fi ”Vânzătorul de aripi” sau ”Povestirile mameibătrîne”. Rauna, pisica alchimistului din ”Femeia de marțipan”, pe care Maraia a luat-o din Basel și a adus-o la Cluj, va apărea și în viitorul roman.

– Revenind la personajele ceva mai umane din romanele tale, se poate observa că cei implicați în crime sunt niște bărbați care au tare existențiale, date de condiția lor fizică sau existențială – în ”Femeia de marțipan”, de exemplu, criminalul este marcat de copilăria sa. Și de data asta unul dintre personaje, tot de sex masculin, este implicat oarecum în evenimente. De ce asta?

– Nu știu. Din întâmplare. Eu am mers mult pe tipologii feminine puternice, așa cum se întâmplă și aici, unde ”baza„ sunt personajele feminine, cu o viață și sentimente puternice. Iar Martin Breda începe să înțeleagă sufletul feminim. Sigur, în ”Femeia de marțipan” există acel criminal în serie, dar care era provocat de femei, și el acționa în consecință. Până la urmă, totul este generat de relațiile interumane, mai ales de acelea care există în căsnicii dezmembrate, distruse, cu femei care par ceva dar, de fapt, sunt altceva. În acest roman apare și un jurnal al unei femei, care îi dezvăluie o cu totul altă personalite, pe care, inițial, cititorul o bănuiește complet altfel. Sunt personaje ceva mai complexe, care nu pot fi judecate doar dintr-un singur punct de vedere.

– Spre deosebire de ”Femeia de marțipan”, de data aceasta acțiunea se petrece într-un singur loc, în Cluj. De ce Cluj și nu alt oraș?

– De ce să mă complic eu cu mine însumi? Cluj, pentru că aici am trăit de la treisprezece ani și jumătate. Și Doamne câte romane aș putea scrie din și despre Cluj, din toate epocile. Căci am trecut prin două epoci diferite, una într-o perioadă criminală, ca să zic așa, care apare un pic și aici, unde este atinsă și etapa aceea de final de comunism, când era o mizerie cruntă. Și acea atmosferă, acea situație socială a avut un efect asupra personajelor, pe care nu le putem caracteriza simplist. Nu poți spune doar: e rău. E rău și pentru că a trăit într-o anumită conjunctură. Și, până la urmă, orașul ăsta merită să-i aduc niște omagii mai mult sau mai puțin plăcute. În următorul roman va apărea și primarul Clujului. Nu se știe bine care: cel de acuma, cel dinainte sau cel de acum douăzeci de ani. Dar am deja ”în schemă” un primar al Clujului, nu neaspărat pe post de suspect, dar oricum implicat în crima care va urma.

– Evident, urmează încă un roman. Va fi tot un roman cu tentă polițistă?

– Nu. Va fi chiar un roman polițist. Vor apărea tot Martin Breda și Maraia, care iar se ceartă și iar se împacă – cartea deszvoltă un pic și relația sentimentală dintre cei doi – , acțiunea se va desfășura tot în Cluj, iar unul dintre elementele principale va fi zborul cu un balon, o promisiune lansată în finalul ”Crimei de pe Podul Garibaldi”.

Radu Țuculescu (n. 1 ianuarie 1949), absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj, secția vioară, este romancier, dramaturg și traducător din limba germană. A publicat numeroase volume de proză scurtă – ”Portocale și cascadori” (1979), ”Grădina suspendată” (1981), ”Portrete în mișcare” (1985), ”Cuptorul cu microunde” (1996), ”Scorpionul galben” (2006), ”Uscătoria de partid” (2019), romane – ”Ora păianjenului” (1984), ”Degetele lui Marsias” (1985), ”Umbra penei de gîscă” (1991), ”Povestirile mameibătrîne” (2006), ”Stalin, cu sapa-nainte!” (2009), ”Femeile insomniacului” (2012), ”Mierla neagră” (2015), ”Măcelăria Kennedy” (2017), Femeia de marțipan” (2020), și volume de teatru – ”Ce dracu’ se-ntîmplă cu trenul ăsta?” (2004), ”Bravul nostru Micșa!” (2010), ”Trei în dormitor” (2021). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și film de televiziune. Cărțile sale au fost traduse în Germania, Italia, Franța, Ungaria, Austria, Cehia, Israel, Serbia, Ucraina, iar două dintre piesele de teatru – ”Grădina de vară” și ”O balegă în mijlocul drumului” – se află în repertoriul permanent al teatrului Orfeus din Praga.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut