„Cine dă, lui își dă; cine face, lui își face”

„și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui; și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă” (Matei 2, 11).

Iubiți frați și surori,

Crăciunul este sărbătoarea darurilor. Cei trei magi, veniți din Răsărit, când au ajuns la Pruncul Iisus i-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă. Noi la Crăciun le facem daruri celor dragi, în special copiilor și ele nu sunt valoroase doar ca utilitate, ci sunt valoroase prin mesajul pe care-l poartă.

În mod special mamele, din preaplinul lor de dragoste, doresc să le dăruiască copiilor tot ceea ce e mai bun și frumos. Le dăruiesc tablete, laptopuri și câte altele. Sau nu numai celor mici, ci și copiilor mari, mama de la țară le aduce toate bunătățile. Vasile Militaru cu haru-i poetic, redă cuvintele mamei: „Mi-era dor de tine maică …/ Ți-am adus vreo zece ouă,/ Niște unt, iar colea-n traistă/ Niște nuci, vreo două sute …/ Și cu ochii plini de lacrimi/ Prinde iar să mă sărute” .

Ce să zicem de bunica, care toată-i dăruire și bunăvoință, care ne răsfață cu toate bunătățile și pe care Ștefan Octavian Iosif o aseamănă Duminicii preasfinte: „De câte ori priveam la ea,/ Cu dor mi-aduc aminte/ Sfiala ce mă cuprindea,/ Asemuind-o-n mintea mea/ Duminicii preasfinte …”.

În seara de Crăciun copiii colindă și, bineînțeles, primesc daruri. Și textul colindelor exprimă această realitate: „Scoală, gazdă, și fă foc,/ Și ne-aruncă câte-un coc,/ De-o fi cocu mititel,/ Pune-un cârnăcior pe el,/ Cât rotița plugului,/ Umple straița pruncului”.

Pe alocuri, de Crăciun, în atenția credincioșilor sunt cei săraci, pentru că Domnul Hristos, vorbind de Judecata Universală, a subliniat importanța faptelor milei trupești care vor trage greu în cumpănă: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine”. (Matei 25, 34-36). Este limpede că e vorba de mărinimie, de dăruire, de faptele milei trupești.

Și Patericul scoate în evidență importanța faptelor milei trupești. La capitolul despre dragoste, un frate îl întreabă pe bătrânul său părinte: Sunt doi frați; unul se roagă și postește, iar celălalt are grijă de bolnavi. Care dintre cei doi este mai plăcut lui Dumnezeu? Răspunsul bătrânului: „Cel ce șade cu tăcere, în chilia lui și multă rugăciune face și postește șase zile, dar nu are dragoste și milostenie către frați, și de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea  celui ce slujește la bolnavi” . Această afirmație este cu atât mai adevărată, cu cât pandemia îi încearcă pe mulți oameni care au nevoie de ajutorul nostru.

Iubiți credincioși,

Magii cei mărinimoși ne învață să fim darnici. Ei au venit din Răsărit și I-au adus Pruncului Iisus daruri: aur, smirnă și tămâie. În general, sunt pomeniți cei trei magi sau trei crai: Melchior, Baltazar și Gașpar. Dar, o povestire spune că ar fi existat și un al patrulea mag: Artaban. El s-a înțeles cu cei trei să se întâlnească într-un anume loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem.

Artaban și-a vândut toate bunurile și a cumpărat trei pietre prețioase: un safir, un rubin și o perlă, pe care avea intenția să le dăruiască Noului născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. I s-a făcut milă de el și, ca să-l poată interna într-un spital, a trebuit să vândă safirul. Întârziind cu bolnavul, când a ajuns la locul de întâlnire nu i-a mai găsit pe cei trei Magi, pentru că plecaseră.

S-a dus singur spre Betleem. Când a ajuns acolo i s-a relatat că cei trei Magi au fost acolo, dar deja plecaseră. Ba mai mult, nu L-a găsit nici pe prunc, pentru că de frica lui Irod plecaseră cu familia în Egipt. Și atunci Artaban s-a hotărât să plece în Egipt. Era tocmai timpul când Irod omora pruncii, pentru a-L ucide pe Hristos. O biată femeie se lupta cu un soldat care era gata să-i omoare pruncul. Artaban i-a strigat soldatului: „Stai, îți dau rubinul acesta dacă lași copilul să trăiască”. Soldatul, ispitit de piatra scumpă, l-a lăsat viu pe copil.

Artaban a plecat în Egipt și L-a căutat multă vreme pe Iisus și nu l-a găsit. Abia după 33 de ani, ajungând din nou la Ierusalim, L-a găsit pe Domnul Hristos răstignit pe cruce. S-a hotărât să-I dea perla, pentru că atâta îi mai rămăsese. Dar pe când mergea spre El, a văzut doi soldați romani care brutalizau o fată. Le-a dat perla și a salvat-o.

Ajungând în fața crucii, L-a auzit pe Iisus zicându-i: „Flămând am fost și Mi-ai dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ai dat să beau; gol am fost și M-ai îmbrăcat: străin am fost și M-ai primit; bolnav am fost și M-ai cercetat: în închisoare am fost și ai venit la Mine”. Artaban protestă: „Nu-i adevărat, niciodată nu ți-am făcut acestea!”. Iar Domnul Hristos i-a răspuns: „Știu, știu totul! Dar salvând copilul femeii, ajutându-l pe omul bolnav, scăpând fata brutalizată de soldați, toate acestea Mie Mi le-ai făcut. Darurile tale, safirul, rubinul și perla, au ajuns la Mine. Vei intra în Împărăția Mea!”.

Darurile vremelnice capătă valență veșnică. Nu în zadar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a lăsat sintagma „dăruind vei dobândi”.

Dreptmăritori creștini,

Darurile noaste vremelnice au consecințe veșnice. Lucrul acesta îl înțelegem din multe relatări. Vă aduc în atenție una. Pe 6 octombrie îl pomenim pe Sfântul Apostol Toma. Lui i s-a rânduit să facă misiune în India. Pe când se îndrepta înspre acolo, regele Indiei tocmai trimisese un emisar în Asia Mică, să-i caute un arhitect care să-i ridice un palat impunător.

Întâlnindu-l pe drum, Toma i-a spus: „Nu te mai osteni, eu sunt acel arhitect. Întoarce-te cu mine!”. S-a întors, și regele Indiei i-a dat lui Toma mulțime de bani. Toma i-a luat și i-a împărțit la cei săraci, bolnavi, necăjiți, aflați în situații critice și a propovăduit Evanghelia. Când s-au terminat banii, regele a realizat ce se întâmplă și l-a chemat pe Toma și l-a întrebat: „Unde-i palatul?”. Palatul nu era nicăieri. Dar Toma i-a spus: „Ți-am zidit un palat în cer. Și lucrul acesta s-a întâmplat datorită faptului că am împărțit banii celor săraci și neajutorați”. Mânios, regele l-a întemnițat pe Toma, dar tocmai în acele împrejurări a murit fratele regelui. Ajungând în lumea de dincolo a fost întrebat de înger: „Unde ai vrea să locuiești?”. Dintre toate palatele, unul era mai frumos și mai îmbietor și a zis: „Aici aș vrea să locuiesc”. Dar îngerul i-a spus: „Nu poți locui aici, pentru că acest palat l-a construit Toma pentru fratele tău regele! Doar dacă ai învoiala lui”. Revenindu-și din moarte, i-a spus fratelui său, regele, cele ce se întâmplaseră. I-a descris palatul, fără să cunoască întâmplarea cu Sfântul Toma: „Uite frate, ce mi s-a întâmplat; am trecut dincolo; am văzut acolo un palat extraordinar și mi s-a spus că e palatul tău. Cum poți tu să ai un asemenea palat dincolo?”. Și atunci regele și-a zis: „Acesta trebuie să fie palatul despre care spune Toma că mi l-a zidit prin împărțirea banilor mei la săraci”. L-a chemat la sine și l-a eliberat din închisoare. Sfântul Toma și-a continuat opera sa misionară de încreștinare în India .

Realizăm din această întâmplare, și din multe altele, că faptele noastre vremelnice au consecințe veșnice! Realizăm cât de importante sunt faptele milei creștine, cât de importantă este implicarea noastră socială. Înțelegem că prin faptele noastre bune ne putem face casă în ceruri. De fapt, ne și spune Sfântul Pavel: „Căci știm că, dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri” (2 Corinteni 5, 1). Lucru acesta  îl spune în versuri poetul nostru, Ioan Alexandru, în poezia Epitaf: „Pentru că s-a uitat cu milă/ La un căluț snopit în bătăi/ Pentru că unei bătrâne ce se/ Aruncase în lac fugind de la azil/ I-a întins un cuvânt de salvare/ Pentru că-n sanctuarul inimii sale/ L-a iertat pe cel mai aprig vrăjmaș/ Pentru toate acestea și mult mai mari/ Decât acestea pe care nimeni nu le-a știut/ Pentru că le făptuise la nevedere/ El n-a murit, ci numai doarme/ Până la înviere”.

Iubiți frați și surori,

Crăciunul e sărbătoarea darurilor. Darul neexprimabil prin cuvinte este cel pe care-l face Cerul pământului, trimițându-L pe Domnul Hristos: „Să se nască și să crească/ Să ne mântuiască”. Sfântul Pavel ne spune că atunci „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5).

Domnul Iisus Hristos, cum mărturisește Sinodul IV ecumenic, este „Unul și Același Dumnezeu cu adevărat și om cu adevărat, din suflet rațional și trup, de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după omenitate; întru toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate”.

În teologia populară, în colinde, Maica Domnului prezintă făpturii darul cerului, pe Domnul Iisus Hristos: „Colo-n câmpul înverzit/ Mică floare-a răsărit/ Maica Sfântă cum venea …/ Mica floare mi-o vedea/ Și din gură-așa grăia/ Floricică, floricea  …/ Ce ești mândră ca o stea?/ Iată aici pe brațul meu/ ți-l aduc pe Dumnezeu”. În fața acestui dar imens, și floricica dorea să-I dăruiască Domnului Hristos un dar: „Floricica se-nchina/ și miresme-I aducea”. Iar noi ce-i dăruim? Ne spune tot colindul ce-ar trebui să-I dăm: „Și eu mică floricea/ Îi aduc inima mea”. Acesta-i darul cel mai mare pe care i-l putem face noi, oamenii.

Și dacă-I dăm inima lui Hristos, suntem foarte atenți și cu semenii noștri, întotdeauna, dar mai ales în această perioadă de pandemie care s-a întins peste tot. Și dacă suntem atenți, le facem daruri după puterea noastră, daruri mai mici sau mai mari.

În Predica de pe Munte, Domnul Hristos ne spune: „După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele … Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 16-21). Voia Lui este să fim buni și darnici întotdeauna, și mai ales de Sărbători, iar încheierea o fac cu ajutorul colindului: „Acum te las, fii sănătos și vesel de Crăciun,/ Dar nu uita, când ești voios, creștine, să fii bun!”.

Vă dorim sărbători fericite și binecuvântate de Crăciun, de Anul nou și de Bobotează! Cu sfântă prețuire,

†ANDREI
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului