Chestiune de noroc

Campionatul European de fotbal s-a încheiat, dar lumea încă comentează, lăudând prestația generală a Italiei de la acest turneu final și făcând haz de necaz de drama englezilor, care au fost atât de aproape de a se încununa campioni continentali tocmai pe teren propriu, așa cum s-a întâmplat în 1966, când Hurst, Banks și Charlton au devenit campionii lumii chiar pe „Wembley”, după un succes contestat cu Germania. Deși s-a calificat în finala cu Italia după o victorie la penalty-uri în fața Danemarcei, out-sider-ul din semifinale, Anglia pare că nu a scăpat de blestemul loviturilor de la 11 metri, capitol la care inventatoarea fotbalului stă mizerabil. Pentru englezi ar trebui să se inventeze un alt procedeu de departajare decât loteria penalty-urilor. Sunt rare situațiile în care Anglia a avut câștig de cauză trecând prin furcile caudine ale loviturilor de la punctul cu var. Glumind, probabil că tragerea la sorți sau datul cu banul ar genera mai puțină tensiune în rândul englezilor decât penalty-urile. În orice caz, se recomandă în acest caz slujbe de dezlegare de blesteme.

Pe de altă parte, Anglia era îndreptățită să aspire la trofeu din mai multe motive. A jucat pe teren propriu șase din cele șapte partide, excepție făcând „sfertul” cu Ucraina, care s-a jucat la Roma, pe „Stadio Olimpico”.

A avut parte de un culoar mai mult decât favorabil, cu un singur adversar pe măsură până la finală, respectiv Germania, care oricum nu mai provoacă frisoanele de odinioară, dovadă că Federația a și renunțat la serviciile lui Joachim Loew, considerat expirat. Anglia a arătat în acest turneu când bine (a se vedea jocul de debut, contra vice-campioanei mondiale Croația, câștigat cu 1-0), când foarte bine (relevant în acest sens este meciul cu Ucraina, în care englezii au defilat, marcând patru goluri). Dar au fost și meciuri în care am văzut Anglia de odinioară, temătoare, timidă și nepermis de cuminte, așa cum s-a întâmplat în jocurile cu Scoția și Italia.

Deși este un clișeu, care chiar îmi displace, dar Italia și-a dorit mai mult victoria și titlul european spre deosebire de Anglia, care după marcarea golului blitz a optat, în buna tradiție, pe un joc de așteptare, dublat de o retragere nepermisă la acest nivel. Am avut impresia că cei din teren, îmbrăcați în alb, Kane, Sterling, Pickford, Maguire și compania, au uitat că joacă pe „Wembley”, în fața a peste 60.000 de susținători fanatici. Nu vreau să pozez în specialistul de serviciu, dar Anglia nu a jucat ceea ce trebuie pentru a captura trofeul la care încă visează. Eliminând anterior Belgia și Spania, majoritatea înclină în a eticheta „Squadra Azurra” o campioană europeană merituoasă, care chiar a arătat constanță și organizare ireproșabilă. Îmi aduc aminte că la începutul turneului final, provocați să dea pronosticuri, marii antrenori și-au dat cu părerea, iar portughezul Jose Mourinho a indicat Italia, argumentându-și și alegerea: „Este singura echipă fără cusur”. Nu l-am crezut pe lusitan, fiindcă în trecut s-a mai aventurat în pronosticuri care nu i-au ieșit. L-am bănuit justificat de subiectivism dat fiind că este noul antrenor al Romei.

Pe de altă parte, nu mă raliez specialiștilor, antrenori și/sau jucători, care critică vehement decizia selecționerului Gareth Southgate de a desemna jucători necopți pentru a executa penalty-uri cu o astfel de miză. Executanții sau, dacă vreți, ratangiii, în speță Rashford, Sancho și Saka, or fi fiind ei foarte tineri, dar nu sunt fotbaliști de ieri, de azi, și evoluează, totuși, la cel mai înalt nivel. Rashford la Manchester United, Saka la Arsenal Londra, iar Sancho tocmai s-a transferat de la Borussia Dortmund în Premier League, la Manchester United. Deci, despre ce vorbim? Legenda Pele a devenit campion mondial la 17 ani, respectiv în 1958. Un puști necunoscut la vremea respectivă a stabilit atunci o serie de recorduri. De ce să nu-l criticăm pe selecționerul Italiei, Roberto Mancini, că a mizat la acest european între buturi pe un portar de nici 22 de ani, Gianluigi Donnarumma? Spania a mizat la acest turneu final pe mulți jucători foarte tineri, în capul listei fiind Pedri, 18 ani, și naționala lui Luis Enrique a ajuns până în „careul de ași”.

Am impresia că e mai valabilă chestiunea legată de noroc în privința penalty-urilor decât cea a experienței. Roberto Baggio și Franco Baresi au ratat penalty-uri în finala Cupei Mondiale din 1994. Baggio avea 27 de ani, iar Baresi 34.

Cristian FOCȘANU

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut