Când apare coruptia în Ţările Române?

Datorită¹ campaniilor anti-coruptie desfăşurate si mediatizate intens in ultimii ani în România, opinia publica este extrem de sensibila cu privire la acest subiect. În paralel se observă o tendinţă irepresibilă de a găsi rădăcini istorice ale corupţiei din prezent, fără a acorda atenţia cuvenită cauzelor recente care ţin de transformarea economiei, a administraţiei şi a competiţiei politice. Se pare că românii leagă corupţia din prezent de două perioade istorice, secolul fanariot şi regimul comunist, trecându-se foarte repede peste fenomenul corupţiei din perioada monarhiei.

Dar, până la realizarea unor studii centrate pe asemenea legături cauzale, opiniile respective rămân simple prejudecăţi. Alternativ, se poate studia cum au înţeles oamenii din diverse perioade şi societăţi corupţia. Este ceea ce vom încerca să schiţăm în rândurile următoare, pe baza unor exemple istorice din perioada pre-modernă. Vom arăta că noţiunea de corupţie în sensul de astăzi, ca abuz al unei poziţii publice pentru a obţine un beneficiu privat, apare capată consistenţă în Ţările Române în secolul al XVIII-lea. Oricât de surprinzător ar părea, primii care au acordat atenţie corupţiei, aşa cum e definită mai sus, au fost domnii fanarioţi. În vremea lor, şi mai ale în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, corupţia devine o problemă de guvernare. Reglementările domneşti ideintifică situaţii de corupţie, previne dregătorii în legătura cu acestea şi ameninţă cu măsuri punitive. Care ar fi motivele acestei preocupări? Să fie o reacţie la amplificarea corupţiei în secolul al XVIII-lea? Au existat acte de corupţie anterior?

Corupţia în perioada pre-modernă

Înainte să răspundem la aceste întrebări, să atuncăm o privire asupra modului în care a fost tratată corupţia în alte contexte decât cel românesc. Istoricii acestui fenomen au arătat cât de problematic este să vedem în unele activităţi din societăţile premoderne fapte de corupţie, deşi nouă ni s-ar părea firească o asemenea încadrare. O serie de factori contribuiau la această situaţie: Principala problemă o reprezenta ideea că dregătorul este proprietarul acesteia, activitatea sa nefiind reglementată cât de cât clar; remunerarea dregătorilor nu prin salariu ci prin diverse taxe şi beneficii care decurgeau din exercitarea funcţiei; recrutarea dregătorilor prin reţele de patron-client, situaţie care creea obligaţii contrare normelor profesionale; indistincţia dintre public şi privat, normală dacă ne gândim că funcţia era considerată o stăpânire particulară.

Date fiind cele de mai sus, ne putem întreba cum se ajungea în perioada premodernă ca cineva să fie acuzat şi condamnat pentru corupţie. O cercetătoare a reţelelor clientelare din Franţa secolului al XVII-lea – Sharon Kettering – a arătat că un funcţionar putea fi investigat şi condamnat pe motiv de mită sau favoritism, dacă mai multe condiţii erau îndeplinite: s-a îmbogăţit într-un trimp foarte scrut într-o funcţie care nu garanta aşa ceva, era o figură cunoscută, ceea ce genera protesc şi scandal public, era incompetent şi nu avea conexiuni politice. Neplăcerile puteau fi evitate dacă cineva sus-pus intervenea pentru acuzat sau dacă malversaţiile lui erau moderate şi discrete.

Cercetătorii acceptă că aproximativ din secolul al XVIII-lea corupţia în sensul actual începe să devină o problemă de guvernare iar statele – mai ales cele cele vestice – încep să contracareze fenomenul cu mai mult sau mai puţin succes. Succesele sunt lente şi ambigue, apărând noi forme de corupţie pe măsură ce societatea se transforma. Birocratizarea şi profesionalizarea aparatului de stat, delimitarea mai clară a publicului de privat şi existenţa unei sfere publice vibrante constituite din presă, saloane şi cluburi au fost factorii determinanţi în această tranziţie.

Corupţia în Ţările Române

În ce măsură putem vorbi de corupţie în Ţările Române? În secolul al XVII-lea apar mai multe cazuri care pot fi interpretate retrospectiv drept corupţie. După un calcul făcut de Violeta Barbu, peste un sfert din marii vistieri ai Ţării Româneşti din secolul al XVII-lea au sustras bani din vistierie. Dar studiul cazurilor individuale relevă un tratament inconsecvent şi foarte departe de ceea ce am considera azi combaterea corupţiei. În 1638, marele vistier Dumitru Dudescu este acuzat delapidarea unor sume din banii haraciului. Pentru a plăti paguba boierul este nevoit să-şi vândă o parte din moşii, dar în anii următori, după ce îşi refăcuse patrimoniul, este menţionat cu titlul de mare vornic şi apare ca judecător delegat al domnului. Tot în domnia lui Matei Basarab, marele vistier Stroe Leurdeanu, împreună cu complicii săi, sustrage mai multe pungi din banii haraciului. Chiar dacă judecata îi găseşte „furi făţişaţi”, domnul se mulţumeşte să-i destuie pe făptaşi şi să arunce blesteme grele, fiind iertaţi de pedeapsa capitală şi de confiscarea averii. Aşa cum au arătat Violeta Barbu şi Oana Rizescu, aceste cazuri de delapidare sunt încadrate fie ca datorii (deci ţinând de sfera civilă, nu penală) fie ca trădare, care însă putea fi iertată ulterior. La fel se întâmplă în cazul Constantin Ştirbei, clucer în primii ani de domnie ai lui Constantin Brâncoveanu. „Lung de unghii”, cum îl descrie cronica anonimă, acesta îi spoliază pe birnicii din judeţul Mehedinţi unde era strângător de dări. Clucerul nu era la prima abatere. Din inchizitoriul făcut de domnul Constantin Brâncoveanu, aflăm că se făcuse vinovat în domniile precedente furt din vistierie şi falsificarea semnăturii marelui vistier. Dar aceste fapte nu sunt înţelese drept corupţie, ci ca trădare. Constantin Brâncoveanu îi reproşează clucerului că nu i-a fost credincios, deşi dregătorul îi datorează promovarea şi căpătuirea. Clucerul este obligat să plătească dublul sumelor colectate abuziv şi este aruncat în închisoare, de unde este eliberat la două săptămâni după intervenţia mamei sale şi a mitropolitului. Pe câţiva ani, Constantin Brâncoveanu îl numeşte mare ban, ceea ce înseamnă că a vechile greşeli i-au fost iertate.

Corupţia sub fanarioţi

Situaţia se schimbă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în timpul domnilor fanarioţi. Acum au loc o serie de schimbări care vor facilita interpretarea unor activitaţi drept corupţie. Domnii fanarioţi introduc ceea ce unii cercetători au numit monarhia administrativă, adică o încercare de raţionalizare a administraţiei domneşti prin intermediul unor reforme în admnistraţie şi justiţie. Începând cu această perioadă, mai ales cu prima domnie a lui Alexandru Ipsilanti în Ţara Românească (1774-1782), reglementările domneşti definesc relativ precis atribuţiile şi drepturile judecătorilor ca şi a altor funcţionari. Acum li se interzice judecătorilor, în texte cu caracter legal, să ia mită, să ţină cont de „prieteşug” în formularea hotărârilor sau să se lase intimidaţi de marii boieri. Interdicţii similare sunt adresate şi altor dregători. O serie de havaeturi (taxe pe care dregătorii mari şi mici le pecercepau ca plată, ei neavând salarii) încep să fie considerate mită şi sunt scoase în afara legii, iar altele determinate precis. Documentele administrative sau cărţi domneşti de numire in funcţie încep să formuleze un discurs anti-corupţie, adică să interzică sub ameninţarea cu diverse sancţiuni abuzurile, traficul de influenţă, favoritismul, clientelismul.

De ce apare această politică şi acest discurs pe care le-am putea numi anti-corupţie? Un prim răspuns rezidă în extinderea ariei de intervenţia a statului în societate în cursul secolului al XVIII-lea. Domnii fanarioţi încearcă să eficientizeze admnistraţia ceea ce duce la reglementarea unor aspecte care anterior nu preocupau autoritatea centrală, fiind lăsate în grija dregătorilor, mari şi mici. O serie de practici şi taxe, considerate legitime înainte sau doar nereglementare, devin ilegale. Se deschide astfel drumul spre înţelegerea lor ca fapte de corupţie. Scopul eficientizării administrative era acela de a face extracţia fiscală sustenabilă. Banii adunaţi nu aveau doar rolul de a-i îmbogăţi pe fanarioţi ci şi de a le oferi mijloacele necesare participării la jocurile de putere de la Istanbul. Desigur, participarea în aceste jocuri de putere, cu investiţiile băneşti aferente, a fost de asemenea văzută drept corupţie, dar la o scară mai mare, aceea a Imperiului Otoman. Cu alte cuvinte, corupţia din Istanbul ar fi general politici anti-corupţie la în Ţările Române. Însă chiar şi în acest caz este problematic să vedem lucrurile în această lumină. Schimbul de daruri, bani şi servicii în cadrul reţelelor de patronaj care se întindeau de la Istanbul la Bucureşti şi Iaşi sunt văzute de mulţi cercetători drept modalităţi de redistribuire economică într-o societate din care lipseau atât piaţa liberă cât şi de o birocraţie salarizată. Mai mult, acestea erau singura modalitate de a accede la tronul Ţărilor Române sau la alte demnităţi din imperiu. Nu existau proceduri lagale transparente de ocupare a funcţiilor pentru a ne permite să vedem în cadouri mită. Desigur, diverşi comentatori din epocă sugerează că fanarioţii mituiau în stânga şi în dreapta, dar în realitate doar în anumite cazuri banii şi darurile erau interpretate aşa de societatea vremii. Cel mai adesea, doar absenţa sau pierderea sprijinului politic duceau la acuze de corupţie şi la justiţie selectivă. Tocmai aceste practici vor fi speculate de adversarii fanarioţilor, care vor fi acuzaţi de corupţie, etichetă care a rămas până în ziua de azi.

Totuşi, domnii fanarioţi nu erau mânaţi doar de dorinţa de câştig personal. Idei politice din vest încep să fie vehiculate şi la noi, iar domnii fanarioţi şi unii membri din suitele lor (secretari) erau agenţii acestor idei. Un exemplu sunt noţiunile de bine obştesc şi de patrie care apar tot mai frecvent în sursele de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Acestea sugerează o nouă conceptualizare a relaţiei dintre domn şi supuşi şi o nouă strategie de legitimare a domnilor. În acest context, în care domnii se prezintă ca apărătorii binelui obştesc înţeles ca binele tuturor locuitorilor ţării, discursul împotriva corupţiei dregătorilor capătă sens şi importanţă. Abuzurile nu mai reprezintă doar o ofensă adusă domnului sau un act de trădare, ci un prejudiciu adus binelui obştesc.

Care au fost urmările măsurilor fanarioţilor privind corupţia? Cel mai important aspect este redefinirea rolului dregătorilor ca funcţionari public. Se deschide astfel calea de a vedea abuzurile acestora drept încălcare a legii şi prejudiciu adus binelui comun, adică drept fapte de coruptie. Despre succes nu poate fi vorba în acest moment deoarece este doar începutul unor asemenea preocupări cu buna guvernare. La fel ca în alte ţări, eradicarea unor practici vechi de sute de ani şi considerate legitime de cei din aparatul administrativ şi judecătoresc era dificilă, mai ales în condiţiile lipsei unei sfere publice şi a unei prese care să dezbată problema corupţiei şi să genereze o masă critică în societate. În plus, poziţia domnilor fanarioţi era una fragilă şi lipsa continuităţii pe tron afecta implementarea măsurilor.

Acest proiect este finanţat în cadrul proiectului de cercetare şi inovare Orizont 2020 al Uniunii Europene conform conractului de finanţare Marie Skłodowska-Curie nr. 898155.

Mihai OLARU