Bisericile în fața unui nou angajament social

Este, angajamentul social al Bisericii, caritatea sau implicarea activă în îngrijirea bolnavilor și a săracilor, o achiziție exclusivă a modernității, sau reprezintă rodul unor căutări și al unor dileme care au apăsat pe umerii comunității eclesiale în secolele care au trecut? De la început trebuie spus că boala și sărăcia, privite ca realități sociale, poartă amprenta unor dezechilibre și răni morale care cer o rezolvare și din partea Bisericii, chemată să redea omului demnitatea, atât în fața lumii, cât și în fața lui Dumnezeu.

În mod evident, Biserica a privit boala ca pe una din marile provocări atât la adresa predicării Evangheliei, cât mai ales a misiunii ei, ea trebuind să gestioneze o situație nu de puține ori delicată. Dacă Biserica viza diminuarea efectelor bolii și ale sărăcie, nu o făcea doar din perspectiva efectelor sociale pe care aceste două maladii le produceau, cât mai ales din perspectiva morală a pericolelor pe care atât sărăcia, cât și boala le reprezentau, punând sub semnul întrebării soarta sufletelor. O astfel de viziune este o prelungire a pastorației Bisericii, responsabilă, în primul rând, pentru soarta și pentru mântuirea sufletelor.

Începând cu perioada premodernă, Biserica a trebuit să participe la articularea unui proiect de societate și comunitate clădit pe principiile Evangheliei și în care caritatea și grija pentru bolnavi și săraci trebuia să fie o coordonată principală. Biserica a exprimat, totodată, convingerea că teologia și credința trebuie însoțite de caritate și acest lucru nu trebuie să se întâmple doar la nivelul discursului teologic, ci mai ales la nivelul implicării sociale în comunități. Iar forma cea mai simplă care a exprimat această convingere a carității a fost milostenia față de săraci. Pornind de la acest impuls, Biserica a reușit să creeze un veritabil sistem public de îngrijire medicală și de asistență socială acordată săracilor, prin instituțiile și spitalele care s-au organizat în Asia Mică în perioada antichității sau în Italia veacului al XV-lea. În mod pradoxal, până în veacul al XV-lea spitalele erau destinate mai mult călătorilor evlavioși și pelerinilor, decât bolnavilor. Angajamentul social era gândit mai mult ca un simplu act de milostenie, deși milostenia convertită în caritate era unul din modurile cele mai acceptabile în care se puteau ispăși păcatele.

De cealaltă parte, Reforma afirma că adevărata credință poate fi cunoscută prin roadele ei, unul dintre acestea fiind săvârșirea faptelor de milostenie. Schimbarea pe care Reforma a adus-o a fost aceea că a valorizat mai mult faptele caritabile durabile și mai puțin pe cele făcute pentru persoane individuale. În acest context, cerșetoria era în mod evident combătută și calificată drept o contaminare a sfințeniei vieții unei comunității. Teologul englez Richard Baxter, exponentul teologiei comportamentului creștin, își expunea propria peldoarie pentru caritate în sensul acțiunii active care cerea să faci tot ceea ce este posibil pentru ceilalți. Acesta făcea însă o observație de fond și anume: faptele trebuie să fie săvârșite în folosul Bisericii și al binelui public și mai puțin în folosul relațiilor interumane. Astfel, Reforma, în efortul ei caritabil, s-a canalizat spre forme colective de caritate, cum au fost de pildă școlile sau azilele pentru săraci. În mod cu totul nou, în sfera angajamentului social apare școala.

Respingând repertoriul faptelor caritabile inspirate de spiritualitatea catolică, Reforma a încurajat susținerea unor proiecte sociale legitime și credibile și nu risipirea acestor energii spre fapte alterabile, cum erau de pildă ofrandele pentru cei morți. Catolicismul și-a păstrat forma mult mai adaptabilă a ordinului religios sau a congregației și acest fapt a dus la construirea unei sociologii diferite de aceea a protestantismului în ceea ce privește angajamentul social. Așa, catolicii s-au concentrat mai mult asupra executantului, în timp ce protestanții valorizau mai mult donatorul.

Cu toate aceste diferențe de viziune, noua filantropie a ajutat Occidentul să depășească prima vârstă a suferinței secolului al XVI-lea datorită numărului sporit de școli, spitale sau instituții pentru ajutorarea sistematică a bolnavilor și a săracilor. Toate acestea au inaugurat angajamentul social ca profesie și mai puțin ca expresie a unei reale vocații interioare, în care încă mai exista sentimentul că actul filantropic al omului se întâlnește cu bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, catolicismul nu a căzut în capcana activismului social exclusiv, ci a reușit să păstreze un echilibru necesar între filantropie și liturghie, după modelul Misiunii Franceze, instituție creată de Sfântul Vincent de Paul pentru a activa în satele Franței. Implicarea socială a Bisericii catolice s-a realizat, într-un fel, independent de protestantism și mai puțin ca reacție la programul social al acestuia, și ca urmare a noului climat pe care marile orașe îl ofereau.

Nu de puțin ori, pentru lumea protestantă, angajamentul social a devenit centrul acțiunilor și propovăduirii Bisericii și aceasta după ce idealul ei inițial, sfințirea vieții, și-a pierdut forța de atracție. Această schimbare a întâlnit și un mare orizont de așteptare al omului modern, care găsea în actul binefacerii publice un confort interior care până atunci i-a lipsit. În schimb, Ortodoxia plasează actul filantropic în prelungirea Liturghiei, ca pe o continuare a lucrării sfințitoare a vieții omului și de care el nu se poate separa fără riscul unor mari dezechilibre. Fără a deveni o citadelă liturgică încremenită, dar nici o instituție sedusă exclusiv de un activism social, Biserica Ortodoxă are șansa de a găsi dreapta măsură și echilibrul între credința exprimată în rugăciune, în interiorul bisericii, și credința exprimată prin fapte, în contextul mai larg al lumii.

De aceea, putem afirma că angajamentul social al Bisericilor, dincolo de transpunerea în faptă a principiilor Evangheliei, care sunt necesare pentru mântuire, rămâne o dilemă ce poate fi rezolvată doar prin cunoaștere istorică, discernământ și dreaptă măsură.

Pr. Bogdan IVANOV