Biserica din Apahida și prilejul unei frumoase întoarceri în trecut

Deși multă lume traversează sau ajunge în satul Apahida, din imediata apropiere a orașului Cluj-Napoca, puțini știu că pe una din ulițe, ascunsă privirilor, se păstrează o veche biserică de lemn, ridicată la începutul secolului al XIX-lea, și care are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Amplasată într-un mic cimitir cu vechi pietre, într-o incintă frumos împrejmuită, este o oază de liniște și întoarcere în timp, în mijlocul iureșul acestui sat. Chiar dacă și-a pierdut rolul de lăcaș de cult, fiind dezafectat de zeci de ani, edificiul prezintă valoare ca monument istoric.

Prin elementele de arhitectură și decor, prin prezența aici a unor cunoscuți meșteri ai timpului, biserica a atras atenția unor cercetători încă de timpuriu. Astfel, este neprețuită contribuția lui Atanasie Popa care, poposind aici în perioada interbelică, transcrie pisaniile, astăzi pierdute. Din aceste inscripții aflăm și noi că lăcașul a fost ridicat în 1806 de meșterul Ioan Ghiran din Nadăș și pictat în 1808 de Ioan Pop din Unguraș. Studiind vechi documente ale parohiei, regretatul părinte paroh Sabin Diț credea că începuturile monumentului coboară în timp până la 1765. Acesta poate fi și momentul unei reedificări, monumentul actual aflându-se pe locul altuia mai vechi, iar vechea podea de piatră stând mărturie de secole în acest sens. Totuși, anul 1806,  înscris pe piciorul de piatră al prestolului, pe capacul unei lăzi din altar și pe ancadramentul de intrare, este acceptat de majoritatea cercetătorilor ca moment al edificării sale. Diverse refaceri mai au loc în 1876.

Edificiu de mari dimensiuni, biserica este construită din bârne de brad, îmbinate în cheotoare dreaptă și cheotoare nemțească. Planul dreptunghiular, unitar pentru pronaos și naos, este completat de absida altarului poligonală, cu unghi în ax. În ceea ce privește sistemul de acoperire, acesta este clasic, cu pronaosul tăvănit, de pe grinzile sale, ridicându-se stâlpii turnului clopotniță, cu galerie deschisă, arcade semicirculare și coif octogonal, pe bază pătrată. Bolta naosului se ridică direct de pe pereți, marcată fiind la mijloc de un arc dublou, în timp ce altarul este boltit pe porțiunea pereților laterali, bolta continuându-se cu doua triunghiuri sferice în axul estic.

În peretele ce separă pronaosul de naos s-au practicat, în trecut, deschideri mari pentru a putea fi mai bine urmărită slujba religioasă. Suntem întâmpinați încă de la început de ancadramentul intrării în edificiu, deschis pe latura vestică, pe care meșterul a așezat, într-un relief foarte plat, un vrej vegetal care pornește din două rozete morișcă de dimensiuni mari. Alături de micile aerisitoare din acoperiș, consolele adăpostite sub streașină au un profil care contribuie la frumusețea exteriorului.

Pisania pierdută, semnată de Ioan Pop, documentată de Atanasie Popa, începea în stilul caracteristic acestui pictor: „Îngerilor Mihail și Gavril s-au numit hramul ca să-l păzească totdeauna și s-au zidit de iznoavă…cu cheltuiala și strădania bunilor pravoslavnici dintr-acest sat Apahida. În zilele preânălțatului și pururea pomenitului împărat Franțiscus al 2-lea, supt pravoslavnica arhipăstorie neunită de legea  grecească, și cinstitului protopop Ilie Fulovici și a cinstitului preot Popa Lazăr paroh și fiind curatori Oprea Lup, Cosma Lup, Roucaș Mitru, Bojan Gliga, Toma Pașc, Nicolae  Pașc, Vasalie Bojan Urs. 1808 s-au zugrăvit prin mine umilitul Ioan Pop din Unguraș“.

Născut în satul sălăjean Unguraș, astăzi Românași, acest pictor muralist și iconar a avut o bogată activitate la final de secol XVIII și începutul sec. al XIX-lea în zona Sălajului, însă renumele îl duce și în locuri mai îndepărtate, cum ar fi în satele clujene Apahida sau Așchileul Mic. Fiind și preot, era atent la folosirea programului iconografic, la modul de redare a scenelor religioase, însă a inserat și elemente din viața de zi cu zi și a pus accent pe benzile decorative care separă scenele.

Din ansamblul realizat de el se păstrează fragmente în pronaos, pe bolții naosului, la iconostas și în altar. Astfel, pe bolta altarului este reprezentat Hristos și cei patru evangheliști, iar pe pereții o friză cu sfinți părinți. Axul bolții naosului este decorat cu clasicele medalioane, în care sunt reprezentați: Sfântul Duh, Maica Domnului și Iisus Hristos, în timp pe partea inferioară a bolții a primit scene din Ciclul Patimilor. Carul Sfântului Ilie domină timpanul peretelui vestic al naosului. Pe iconostasul, care păstrează cel mai bine urmele de pictură, se remarcă registrul Apostolilor cu Iisus pe tron, precum și motive decorative florale, în dreptul ușilor împărătești. Chipurile șterse ale unor mucenițe și mironosițe mai dăinuie pe pereții pronaosului.

Edificiul nu mai păstrează în interior vechile obiecte de patrimoniu, acestea se găsesc acum în colecția Muzeului Mitropoliei Clujului. Printre ele se individualizează o icoană pe lemn ce o reprezintă pe „Maica Domnului cu Pruncul”, una din copiile după icoana făcătoare de minuni de la Nicula. Alte două valoroase icoane, pictate în sec. al XVIII-lea, îi sunt atribuite lui Nechita Zugravul (Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh).

În schimb, în deschiderea principală a iconostasului, s-au păstrat ușile împărătești. Având cele două canaturi de lemn cu marginea superioară sculptată în multiple curbe, acestea au fost decorate cu picturile specifice: Bunavestire în partea superioară și portretele celor patru Evangheliști mai jos. Scenele sunt delimitate prin vrejuri pictate, iar restaurarea de care au beneficiat acum câțiva ani le-au repus în valoare cromatica restrânsă dar frumoasă, în care domină roșul cărămiziu și albastrul.

Câteva pietre de mormânt cu inscripții chirilice, dintre care cea mai veche pare a fi cea din 1813, se găsesc în jurul lăcașului dar sunt expuse și în naos, iar în pronaos găsim două vechi închinătoare.

Edificiul a fost supus unor restaurări prin 1975, în timpul unei campanii naționale ale Direcției Monumentelor, fiind schimbată șindrila și împrejmuindu-se întreaga incintă. Timpul și-a spus cuvântul și după 40 de ani a fost nevoie de noi intervenții de restaurare. Proiectul a fost inițiat în 2011 de părintele paroh Sabin Diț, iar după moartea sa, a fost continuat de fiul său, părintele Iacob Diț. Astfel, în 2015, cu fonduri europene, au avut loc lucrări de restaurare, când s-au schimbat unele bârne degradate ale naosului și altarului, ce puneau în pericol stabilitatea întregului ansamblu, s-a înlocuit șindrila și s-a lucrat la incintă. Pictura își așteaptă și ea o binemeritată restaurare, căci fragmentele păstrate justifică o astfel de intervenție.

Consuela BENDEA
Consultant artistic în arhitectură și artă tradițională,
CJCPCT Cluj