Biserica de lemn din Someșu Rece, monument istoric cu o interesantă scenă a Judecății de Apoi

Zona montană a județului Cluj, bogată în monumente istorice din lemn, se mândrește și cu vechea biserică din Someșu Rece, comuna Gilău. Este una dintre cele mai reprezentative din zonă, are hramul „Pogorârea Sfântului Duh“ și păstrează câteva fragmente interesante din scena Judecății de Apoi.

Chiar dacă găsim aici numeroase inscripții, datarea cu precizie a construirii și pictării sale pune unele probleme, informațiile din literatura de specialitate nefiind concordante. Cea mai acceptată dată pare să fie 1728 sau 1723, perioadă în care documentele spun că satul era locuit de 14 familii de români și avea biserică de lemn. S-a păstrat aici un clopot din 1642, indiciu că  monumentul actual înlocuiește unul mai vechi. Pe ancadramentul sculptat al porții de intrare în incintă (vechiul cimitir) mai găsim scris o dată, 1793, poarta fiind ridicată ulterior bisericii. O altă inscripție păstrată în naos ne spune că: „Această sfântă… au zugrăvit (la anu) 1768 ….și fiind titor Onuț Ignat….Baic Ștefan și ….(zu)gravi Dumitru, Gri….”. Inscripția ne ajută în datarea ansamblului mural, demonstrând că Dimitrie Ispas din Gilău pictează aici, acasă la el, mult mai târziu, dar nu ansamblul original.

Meșterii constructori au așezat pe o fundație de piatră bârne din brad, pentru pereții principali, și stejar, pentru bază, pe care le-au îmbinat în cheotoare dreaptă. Biserica se înscrie în categoria edificiilor cu planimetrie clasică, formată dintr-un pronaos și naos, înscrise într-un dreptunghi unitar, completate cu un altar pentagonal, cu pereții retrași. De pe grinzile pronaosului tăvănit se ridică stâlpii turnului clopotniță, mediu ca înălțime, cu galerie deschisă, având câte o arcadă semicirculară pe fiecare latură și un coif octogonal. Naosul și altarul au câte o boltă semicilindrică, ridicată direct de pe pereți, susținută de un arc dublu.

Acoperișul este unitar, având căpriorii susținuți pe o cosoroabă așezată pe consolele formate de capetele bârnelor din partea superioară a pereților. Cu ocazia unor lucrări ulterioare, cel mai probabil la adăugarea pridvorului, s-a mutat intrarea de pe latura sudică, pe cea vestică.

Biserica a primit decor sculptat, prin incizie, la nivelul bârnelor ancadramentului inițial de intrare, dar, mai ales, la poarta de acces în curtea cimitirului, unde meșterul a combinat torsada, rozetele și zig-zag-ul. Arcurile bolții naosului au și ele un profil sculptat frumos. Pictura murală se păstrează parțial în absida altarului, pe bolta naosului și pe peretele vestic al pronaosului. Ansamblul original a fost realizat în două etape, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (1758 și 1768), conform inscripțiilor din altar și naos. Dimitrie Ispas a ajuns și el aici la începutul secolului al XIX-lea, pentru pictarea unor scene precum un Deisis, acesta certificându-și prezența printr-o inscripția care spune că:  „Această strană s-au plătit de Duma Toader ca să fie pomană la toată…cine se vor întâmpla să fie preoți la această s(fânta) b (iserică) să fie datori a cere cu rugăciuni…. Dimitrie Ispas, Gilău”.

În absidă apar figuri de sfinți și Sfânta Treime pe boltă, în timp ce în naos au fost redate scene din Ciclul Patimilor și portrete de mucenici, printre care îl recunoaștem pe Sfântul Cristofor cu cap de câine. La iconostas pictura este deteriorată, însă se mai poate distinge o amplă Răstignire, redată deasupra registrului Apostolilor.

Însă, oricine pătrunde în lăcașul de cult se oprește cu siguranță în pronaos, unde s-au păstrat fragmente dintr-o reprezentare a Judecății de Apoi. În scenele ample, separate de râul de foc ce curge prin mijlocul întregului ansamblu, diavolii îi supun la diverse cazne pe păcătoși. Pedeapsa nu mai este colectivă, ci diferențiată pe păcate, interesante fiind pedepsele reprezentate și instrumentarul variat folosit, această reprezentare diferențiată fiind o tendință în iconografia postbizantină, începând cu secolul al XVII-lea. Deși este pictată în pronaos, Judecata de Apoi se adresează tuturor credincioșilor, nu doar femeilor, și este un semn al importanței pe care acest subiect îl avea în mentalul colectiv și în morala creștină.

În patrimoniul lăcașului au rămas, în prezent, câteva cărți vechi, de secol XIX, restul obiectelor vechi ajungând la Alba Iulia sau Cluj-Napoca, în urmă cu peste 30 de ani.

Dintre intervențiile care s-au făcut asupra edificiului, amintim adăugarea unui cor, la începutul secolului al XX-lea, precum și lucrări ample de restaurare și împrejmuire realizate de Direcția pentru Monumente, în 1971-1974. Între anii 2010 – 2011, la inițiativa unei asociații din localitate, șindrila edificiului a fost din nou schimbată, împreună cu alte lucrări de îngrijire a lăcașului și a incintei sale. Biserica nu este electrificată, iar tavanul pronaosului a fost înlocuit cu scândură nouă.

După ce în anii 1930 s-a ridicat biserică ortodoxă de zid, acest lăcaș nu a mai fost în folosință permanentă, în prezent funcționând ca muzeu. Fiind păstrat în condiții destul de bune,  monumentul merită să-i călcați pragul, în cursul unei vizite în zonă.

Consuela BENDEA
Consultant artistic în arhitectură și artă tradițională,
CJCPCT Cluj