Bartolomeu Valeriu Anania – Părintele, omul, mitropolitul

Mulți dintre contemporani se raportează la mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania ca la o personalitate eclesială și culturală care a fost și rămâne un reper de autoritate, el constituind – încă din viață – o referință a valorilor bisericești, culturale și naționale autentice. Arhiepiscop și mitropolit, teolog al nuanțelor, dramaturg, poet, eseist, publicist, predicator excepțional, ierarh de anvergură, diortositor al Sfintei Scripturi și al câtorva dintre cărțile de cult, s-a dovedit a fi un adevărat misionar, mărturisitor și apologet al vremii noastre.

A fost emoționat – a mărturisit-o el însuși – atunci când, la începutul lunii februarie 1993, după ce fusese ales de Sinod, a fost întâmpinat pe dealul Feleacului, fiind apoi primit în cetatea Clujului din care fusese expulzat în tinerețe; „încovoiat ca un osândit” a plecat însoțit de jandarmi, dar „bătrânul oștean” a revenit ca arhiepiscop. Bartolomeu a redevenit „al Clujului” – titulatură pe care a și folosit-o la modul unic –, s-a identificat cu istoria Bisericii ortodoxe transilvănene și adesea chiar cu aceea a întregii Bisericii Ortodoxe Române, cu istoria actuală a acestei eparhii și cu istoria acestei metropole. Deși la data la care fusese ales arhiepiscop la Cluj avea deja 72 de ani, Dumnezeu i-a dăruit sănătate, putere și har să conducă această episcopie timp de 18 ani, în vremuri tulburi atât pentru climatul bisericesc din Transilvania, cât și pentru cel social, cultural și politic din România. În egală măsură om de cultură și om al Bisericii, personalitatea sa – mai ales cu aceste două dimensiuni – și-a pus amprenta asupra activităților din Arhiepiscopie, a proiectelor derulate, a acțiunilor inițiate. Astfel, a înțeles să împlinească un testament sufletesc despre care îi vorbise, în tinerețe, profesorul Nicolae Mladin, viitorul mitropolit al Ardealului: „Bag samă că ai dar la cuvânt și dar la condei. Pune-le, pe amândouă, în slujba Bisericii și a neamului”.

Privindu-și retrospectiv zbaterile și liniștirile, împlinirile și neîmplinirile și așezând-le cu sinceritate sub privirile tuturor, avea să scrie, în Memorii, că acestea se propun „o mărturie nu numai a unei lumi, ci și a unui suflet. E vorba de sufletul meu”.

„Leu în administrație, miel în Liturghie”

A fost cunoscut de către unii cel mai adesea pentru intransigența părerilor sale, dar el era omul care – până la a-și exprima atitudinea – o gândea, o cântărea, îi căuta punctele slabe, o deconstruia și, dacă rezista, revenea și o susținea; era „taina” care cel mai adesea făcea din el un învingător. Căci rareori pierdea. Pe patriarhul Justinian Marina, căruia îi fusese apropiat un sfert de veac, îl descria ca fiind leu în administrație și miel în Liturghie. Și la fel a devenit Bartolomeu însuși, care administra eparhia cu minte limpede și cu mână de fier, însă cu dragoste și atent la detalii. Spre deosebire de aceasta, slujirea liturgică se desfășura liniștit, impunând – atât pentru el, cât și pentru ceilalți – trăirea duhovnicească și uitarea grijilor administrative. Unii am fost martori la situațiile – nu prea multe, de altfel – în care în timpul Liturghiei s-ar fi impus din partea lui un gest concret, o atenționare sau chiar o măsură drastică. Dar: nu! Atrăgea atenția, discuta sau lua măsuri doar după încheierea momentului liturgic.

La nivelul administrației  a  impus  câteva  principii  pe care ținea să ni le reamintească din când în când nouă, colaboratorilor. Ne cerea: frică de Dumnezeu – o conștiință limpede prin care activitatea, fie ea cât de minoră, să fie săvârșită cu credința că Dumnezeu este prezent; obiectivitate – judecarea oricărei situații cu echilibru și discernământ, ținând seama de cauzele și consecințele directe și indirecte, certe sau posibile; transparență – deciziile să fie luate la vedere și nu pe ascuns. Chiar dacă – prin statură, chip, cuvânt, privire sau sprâncene – arhiereul și omul impuneau adeseori respect ba chiar distanță, el era apropiat și cald și se comporta părintește, trăire pe care nu prea mulți au înțeles-o! De aceea, îi numea pe cei din administrație – indiferent de funcția ocupată – „colaboratori”, nu „subalterni”; de aceea devenea copil în apropierea copiilor; de aceea, avea inocența de a-i vedea pe toți oamenii, indiferent de vârstă și de funcția ocupată, cinstiți și necorupți – până la proba contrarie!; de aceea, dorea să ne ferească de corupție, împotriva căreia folosea proverbul auzit de la mama: „Decât să înting în unt/ și să mă uit în pământ,/ mai bine să înting în sare/ și să mă uit la soare!”

Către sfârșitul vieții devenise un „bătrân-tânăr”: vârsta trupului o întrecuse cu mult pe cea a sufletului, dar el demonstra încă o dinamică interioară care se manifesta în îndrăzneala gândirii, în vigoarea propunerilor, în diversitatea activităților. Poate că de aceea ne îndemna: „Dragii mei, păstrați-vă sănătatea sufletului cel puțin așa cum țineți la sănătatea trupului”. Iar una dintre urările adresate în special tinerilor, în catedrală, dar și celor pe care-i întâlnea în diferite contexte era aceasta: „Să v-ajute Dumnezeu să ajungeți cel puțin vârsta mea, iar la vârsta mea să aveți cel puțin tinerețea mea!”. A numit foarte mulți tineri în funcții administrative și prefera să lucreze cu ei, considerând că sunt mai puține șanse ca aceștia să fie corupți. Știa să-i îndrume și să-i motiveze pe tineri, să le fructifice efortul și să și-i apropie într-o dragoste care era cu adevărat părintească. Și, așa cum te-a pus la inimă, putea să te și scoată!

Îl găseam mereu ocupat: făcea administrație, citind atent fiecare document, gândind bine fiecare decizie, cu o liniște care întotdeauna era de mormânt și știam că – după hotărârea interioară, luată uneori în fața noastră, iar alteori în taina nopții, urma o rezoluție scrisă care putea să fie chiar surprinzătoare, dar era a lui și o citeam cu nesaț, coborând tinerește scările palatului episcopal; diortosea Sfânta Scriptură sau scria explicarea Sfintei Liturghii; își pregătea atent și sârguincios propunerile și intervențiile pentru ședințele sinodale, considerând că nu se poate prezenta nepregătit; participa  la manifestări culturale; oferea interviuri; avea atitudini și propuneri variate și îndrăznețe. Și mai sunt convins că era ocupat cu propriile-i gânduri, trăiri, bucurii, tristeți și atunci când îl vedeam cu privirea pierdută, abătut sau pur și simplu pierdut prin te miri ce amintiri, griji sau provocări. Firește, în asemenea situație nu îndrăzneam să ne facem prezenți. El era prezentul; noi, absenții…

Atunci când vreun eveniment deosebit devenea prioritar, se implica și urmărea personal evoluția și rezolvarea lui: de exemplu, a retrecut prin ochiu-i atent și prin vârful creionului său fiecare literă și cuvânt din slujbele canonizării Sfântului Pahomie de la Gledin și ale martirilor năsăudeni. Era preocupat de marile probleme ale Bisericii și ale neamului, de păstrarea legăturii dintre aceste două realități esențiale care ne marchează existența, de identificarea soluțiilor pentru ieșirea Bisericii în întregul ei – clerici și credincioși – dintr-un soi de inerție care începuse deja să se instaleze, de lipsa de atitudine a Bisericii față de propunerile indecente și inacceptabile ale societății. De asemenea, nu neglija aspectele comunității și comuniunii fiecărei parohii, mai ales când acestea se aflau în criză, dar și – cel puțin la fel, dacă nu mai mult – „treburile” Bisericii văzute în întregul ei.

Era o fire complexă și totuși simplă; imprevizibil și totuși lăsându-se a fi „citit”. În fața realităților concrete ale cotidianului, teologul și omul de cultură Bartolomeu Anania devenea cel care analizează realist adevărul și îl surprinde în cuvinte simple. S-a luptat, de foarte multe ori de unul singur, pentru cauzele în care a crezut, iar cel mai adesea a suferit din această pricină: nu de puține ori s-a simțit neînțeles; deci, singur… Singurătatea și-o începuse deja din tinerețe: era student la Sibiu și, în noaptea de Înviere, a fost nevoit să stea ascuns: „Singur în toată clădirea, am asistat la slujbă din spatele unei ferestre dintr-o sală de cursuri, peste drum de catedrală, cu o lumânărică în pumni, bine ocrotită, să nu-mi descopere chipul; în stradă se cânta Hristos a înviat, cântam și eu, vocile lor umpleau văzduhul, a mea se învăluia de singurătate, în odaia goală”. Altfel – cu smerenie – era încredințat de responsabilitatea pe care o avea în a afirma fără menajamente ceea ce crede, simte și vede. Acuratețea gândirii, intuiția, curajul, viața pusă în slujirea lui Hristos au făcut ca arhiepiscopul și mitropolitul Bartolomeu să fie om de atitudine. Așa se explică pozițiile clare și prompte, diferențiate în funcție de context, pe care le avea față de probleme foarte diverse ale vieții religioase și sociale ale vremii.

„În fundul prăpastiei să nu disperi, în vârful muntelui să nu amețești!”

După fire și caracter era om al muntelui, recunoscându-i și respectându-i măreția și frumusețea. Își amintea cum, fiind fugar și urcând spre Schitul Pătrunsa din Munții Vâlcii, când dădea cu ochii de vârful Buila îl saluta cu „Să trăiești, măria ta!” Și poate și datorită unei asemenea trăiri a relației cu muntele se explică dârzenia, curajul, tăria morală, autoritatea, atitudinea fermă pe care Bartolomeu Anania le-a manifestat pe parcursul întregii sale vieți. Demn ca un munte, își asuma rolul de conducător – indiferent de consecințe –, lupta pentru ideile frumoase și nobile, avea putere mobilizatoare. Iar   de partea sa era și puterea cuvântului scris ori rostit, căci a surprins adevăruri mari în cuvinte simple; până astăzi scrierile sale teologice și literare – deloc puține –, ca și predicile dau mărturie despre aceasta. Iar cuvântul, lucrat în memorie, i-a ieșit șlefuit și din detenția comunistă: „Mi-am zis: nu știi cât ai să stai în pușcărie, un an, doi, zece. La început a fost extrem de greu să-mi fac creierul tăbliță și să scriu pe el. Am lucrat astfel cu regularitate și îndărătnicie, zi de zi, vreme de șase ani, oriunde m-am aflat, și am ieșit din închisoare purtând în memorie două piese de teatru complete și o mulțime de poezii… trăiam bucuriile inefabile ale creației”. Iar din solitudinea închisorilor a ieșit îmbogățit cu peste zece mii de versuri.

Înconjurat de mulțimi, era mai degrabă singur și singuratic; dar nu un însingurat; sau nu prea des; așa, ca muntele. Tocmai singurătatea aceasta l-a și făcut pasibil câteodată de neînțelegere și chiar de critică; dar și de admirația îmbinată cu liniștea de a-l fi știut pe el, Bartolomeu „muntele”, existând. Apoi, așezarea propriei existențe între pisc și abis nu te poate face decât să recunoști și să mulțumești că nu totul este perfect: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat, pentru toate câte îmi dă și pentru toate câte voi izbuti. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru neîmplinirile mele!”.

Era o fire meditativă, care știa să trăiască minunățiile muntelui, care se înduioșa în fața florii afirmând că în ea se cuprinde minunea lui Dumnezeu, care admira tăcut – în gânduri doar de el știute – apusul de soare sau care, spre sfârșitul vieții, la birou fiind și tânjind după liniște, își rostea către unii dintre noi gândul: „Așa m-aș retrage la pustie…!” sau: „Așa mi-aș lua aici la Piatra Fântânele o cabană, cum ați făcut voi!”. Peregrin și fugar prin munți, călit de încercările vieții, nu putea să nu iubească splendoarea și solitudinea înălțimilor. Muntele făcea parte din structura ființială a părintelui Bartolomeu, care trăda din când în când – în atitudine și în comportament, în cuvânt și în privire – statura și măreția, dar și tăcerea și liniștea imensităților. Era sfârșitul lunii iulie 2006, când am ajuns împreună pe culmile Munților Suhard de lângă Vatra Dornei și mi-a spus: „Nu credeam că voi mai bate vreodată muntele cu piciorul”. Și aproape o zi întreagă plină de soare și de liniște, muntele i-a oferit în dar o zi minunată: s-a lăsat mângâiat de privirile soarelui și ale muntelui care îl cunoșteau atât de bine. Este adevărat că a făcut o insolație ușoară și că, atunci când ne-am întors acasă la Piatra Fântânele, maica Galineea ne-a certat că nu am avut grijă de el. Însă el ne-a spus: „Nu-i așa că a meritat?”.

Convins de legătura de nezdruncinat dintre om și creație și de faptul că omul îi poate face mult rău mediului înconjurător, s-a pronunțat vehement împotriva proiectului de la Roșia Montană și tot așa a susținut – inclusiv prin scrisori circulare adresate clerului și credincioșilor – păstrarea unei naturi curate. Plecând de la curăția muntelui, a semnalat existența nu doar a unei poluări fizice, ci și a poluării spirituale, în general, și a celei îndreptate împotriva tinerilor, în special. Împotriva acestor agresiuni a luptat din răsputeri, indicându-ne pericolele: „Oare nu iubim noi cerul senin, cu stelele limpezi pe cer?… [Atunci] ne întrebăm: de ce această ofensivă de poluare a spiritului în țara noastră?… Presa, ziarele, revistele, canalele de televiziune se întrec în a arunca cu gunoaie în casele și în sufletele noastre…”. Sau: „Zadarnic curățim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformați și mutilați sufletește. Vă rog, părinților, ocrotiți-vă copiii! E vorba de viitorul nostru ca neam, popor și patrie”.

Și tot muntele i-a dat lecții de viață. În predica duminicală, se adresa de multe ori în special tinerilor – care umpleau catedrala și piața din fața ei – și, făcând referiri la experiența sa de viață, le spunea: „De-a lungul vieții mele, Dumnezeu m-a purtat și-ntr-o parte și-n alta, și în sus și-n jos, din genună și până-n vecinătatea azurului. Din toate acestea am învățat un lucru, pe care vă rog să-l învățați de la mine: în fundul prăpastiei să nu disperi, iar în vârful muntelui să nu amețești”. Altădată, în predica rostită după sfințirea locului pentru construcția noii clădiri de la Mânăstirea Piatra Fântânele din Pasul Tihuța – unul dintre locurile sale de suflet – și privind spre munții de la orizont, afirma: „Este atât de frumos încât, dacă mori aici, nici nu știi când treci în rai; te duci dintr-un rai în alt Rai”. În iulie 2010 și-a petrecut acolo – în raiul munților – ultimul concediu; tot atunci și tot acolo și-a redactat testamentul pe care mi l-a citit – spre surprinderea mea –, oarecum spre confirmare.

„Îmi vine greu să mă lipsesc de privirile voastre…”

În catedrala mitropolitană din Cluj, părintele Bartolomeu s-a exprimat cândva astfel: „Ne-am deprins unii cu alții, ne uităm unii în ochii altora și, dacă frățiilor voastre vă vine greu să vă lipsiți de cuvântul meu, mie îmi vine greu să mă lipsesc de privirile voastre…”. Astfel, enunța golul pe care urma să îl lase plecarea lui dintre noi… Ținând la principiul că un gospodar bun se ocupă de toate, și-a pregătit din timp locul de veci. Nu-i prea plăcea să-l vadă: intra, nu foarte des, în cripta de sub catedrala mitropolitană pentru a urmări evoluția lucrărilor de amenajare; și prefera să stea cu spatele la viitoru-i mormânt. Însă – încredințat că sfârșitul său nu putea fi departe și că misiunea sa se apropia de sfârșit – afirma: „Nu este important să trăiești mult! Important este să trăiești cu folos”. La fel, privind – în salonul mare al Centrului Eparhial – la tablourile înaintașilor săi, și-a ales și pregătit tabloul oficial spunând că, după moartea sa, nu se știe ce imagine va fi aleasă spre a fi așezată în galeria ierarhilor clujeni. Atunci când pastorul evanghelic Hans-Joachim Janus din Germania i-a adus în dar un tablou cu o fotografie reprezentând portretul dânsului realizat ca instantaneu, arhiepiscopul a spus: „Acesta va fi tabloul meu oficial: în el se îmbină statura imperială a slujirii reprezentată de culoarea veșmântului cu smerenia privirii celui care îl poartă”.

Cu dorul lui de privirile noastre și cu dorul nostru de privirea lui, la plecarea sa dintre noi, Mitropolitul Bartolomeu a lăsat o moștenire spirituală și culturală demnă de luat în seamă: păstrarea valorilor naționale și a demnității neamului românesc; implicarea Bisericii în societate și oferirea de răspunsuri eclesiale concrete la problemele actuale: relația dintre Biserică și politică, filantropia, bioetica, ecologia; grija pentru îndrumarea tineretului; cultul pentru adevăr, în opoziție directă cu minciuna și corupția; relația interioară dintre cult și cultură; dragostea pentru limba română și pentru corecta rostire românească etc.

„Niciodată nu este prea târziu…”

Erau anii de după 1989… Renunțarea la liniștea Văratecului, unde se retrăsese deja din 1982, și alegerea ca arhiepiscop la Cluj a fost o provocare pentru părintele Bartolomeu. Iar el a încercat să răspundă pe măsura așteptărilor, ba chiar și peste acestea. După venirea sa în capitala culturală a Transilvaniei a înțeles – poate mai mult decât așa cum a făcut-o toată viața – că a lucra în Biserică este identic cu a-ți asuma până la capăt misiunea și calitatea de creștin, indiferent de locul în care te afli și de responsabilitatea pe care o ai: „Nu-i suficient să crezi în Iisus Hristos! Trebuie să-L mărturisești și mai cu seamă să traduci iubirea pentru El în faptă creștină, oriunde te-ai găsi!”. Și mai afirma că ceea ce ți se încredințează spre lucrare se face cu dăruire, până chiar la neglijarea proprie ori la uitarea de sine; totul este să înțelegi că ai o misiune: „Dacă vă veți cunoaște ființa întreagă, în adâncul ei, atunci vă puteți clădi o viață adevărată, puternică, solidă, rodnică! Și, către sfârșitul vieții, veți putea să vă apropiați – împăcați – de Împărăția lui Dumnezeu, cu gândul că v-ați împlinit misiunea și v-ați trăit cu adevărat viața care trebuia trăită și care este una singură!”.

Și a trecut la Domnul împăcat…

Erau anii în care nu pricepeam ce este cu tinerii  noștri, încotro o vor lua și unde se vor duce. Iar el îi ținea aproape, le predica și le vorbea pe înțelesul lor, le tălmăcea Evanghelia „pe inima lor”, avea încredere în ei și în visele lor. De la amvonul catedralei clujene le spunea: „Învățați-vă să aveți spirit de discernământ: a deosebi între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între folositor și nefolositor. Este începutul înțelepciunii voastre de tineri”. Sau, atenționând asupra pericolelor iminente ale lumii moderne: „Fiți curioși, cât se poate de curioși, în știința voastră, în setea voastră de carte, în setea voastră de educație, fiecare unde-l trage inima. Dar nu lăsați curiozitatea să umble acolo unde este primejdie. Oricât ai fi de curios, nu-ți vei pune mâna într-un cuib de vipere!”. Îi iubea pe tineri!

Și a trecut la Domnul purtând în el, până ce s-a stins, un suflet tânăr…

Erau anii în care libertatea se cerșea pe stradă, neștiind ce să facem cu ea. El împărtășea libertatea prin felul lui de a fi, prin sufletul și trupul eliberate din încătușarea de la Cluj, Jilava sau Aiud, prin îndrăzneala de a crede că – dincolo de cip-urile din noile pașapoarte biometrice sau din cărțile de identitate, dincolo de orice limite și împotriva granițelor văzute sau nevăzute – sufletul este liber; cu condiția să ți-l educi a fi liber. De aceea, ne îndemna să înțelegem că „nu este liber cel care poate să spună tot ceea ce vrea. Este liber cel care zidește”. Au fost situații în care nu i-am înțeles pe moment deciziile sau atitudinile decât în timp, după ce le-am văzut efectul: dorea să își păstreze libertatea interioară.

Și a trecut la Domnul liber, crezând că „niciodată, pentru nimic în lumea aceasta, nu este prea târziu, până în clipa în care ți-ai dat duhul”!

Iată de ce ne este dor de părintele și mitropolitul Bartolomeu, de lecțiile, de atitudinile, de cuvântul și de privirea lui.

Pr. prof. univ. dr. Ștefan ILOAIE