Armata română în Budapesta. 105 ani de la salvarea Ungariei de bolșevism

În august 1919 armata română a ajuns până la Budapesta fără măcar să își fi propus acest obiectiv. Înaintarea spre Budapesta a fost necesară din cauza ofensivei pe care Bela Kun o pregătise împotriva Armatei Române care apăra Transilvania pe linia Tisei. În ofensivă au luat parte diviziile 2, 5, 6, 7 cu 20.000 de arme și 210 tunuri. În rezervă erau 7 batalioane cu 4 baterii iar la sud, între Tisa și Dunăre, se afla divizia a 4-a cu 7 batalioane. Al doilea corp de armată bazat pe Tokaj avea menirea să înainteze spre Debrețin.

Acţiunile militare din 1919 au contribuit la sprijinirea demersurilor de consolidare a Marii Uniri. Negocierile desfăşurate la Conferinţa de pace de la Paris pentru recunoaşterea Marii Uniri au fost susţinute şi de acţiunile militare ale Armatei Române, una dintre cele mai importante instituţii în procesul de realizare a idealului naţional al poporului româ.

Armata română a fost menţinută pe aliniamentul Tisei pentru a putea face faţă unui eventual atac al forţelor ungare, care ar fi putut disloca pe linia de atac spre Transilvania întreaga forţă a celor opt divizii ale sale. Măsurile preventive luate de ofiţerii armatei române aveau să demonstreze necesitatea menţinerii liniei de apărare pe Tisa. Astfel, în noaptea de 19 spre 20 iulie 1919, comandamentul armatei ungare, care avea la dispoziţie două corpuri de armată, însemnând circa 50.000 de oameni, încadraţi în 168 de batalioane, 10 escadroane, 91 de baterii, a început ofensiva împotriva armatei române concentrând lovitura principală în sectorul central Szolnok. De asemenea, au fost executate lovituri în sectoarele Csongrad, la sud, şi Tokay, la nord, potrivit lucrării ”Istoria Militară a Românilor”.

Forţele ungare au reuşit realizarea unui cap de pod în zona Szolnok, de unde au pătruns circa 50 de km în dispozitivul armatei române pe direcţia Debreţin, Oradea.

Ofensiva ungară a fost oprită, iar la 24 iulie 1919, armata română a trecut la contraofensivă prin executarea unei manevre spre Szolnok astfel: grupul General Moşoiu (Divizia 2 cavalerie, diviziile 1 şi 6 infanterie) a înaintat dinspre nord-est spre sud-vest pe direcţia Madaras, Szolnok, iar detaşamentul Lecca (Brigada 1 vânători, Brigada 2 roşiori şi 3 batalioane din Divizia 18 infanterie) a trecut la ofensivă pe direcţia Szentes, Szolnok.

La 26 iulie 1919, trupele române au lichidat capul de pod de la Szolnok, iar în ziua următoare au început pregătirile pentru forţarea râului Tisa. În noaptea de 29 spre 30 iulie 1919, trupele române au forţat Tisa.

3 august

Intrarea armatei române în Budapesta s-a produs pașnic. Guvernul român a dat un ultimatum prin care a cerut predarea orașului. În data de 3 august, brigada 4 cavalerie condusă de generalul Gheorghe Rusescu intră în Budapesta și se reunește cu o delegație a guvernului Peidl Gyula. Maghiarii au cerut ca armata română să nu ocupe Budapesta, însă generalul român a respins această solicitare, răspunzând că la cea mai mică rezistență va bombarda capitala Ungariei.

La ora 11.30, în data de 4 august 1919, infanteria română în frunte cu divizia 1 vânători intră în Budapesta. La ora 18.00, trupele au defilat în fața generalului Gheorghe Mărdărescu (a cărui statuie a fost dezvelită în 2019 la Cluj-Napoca, în fața Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai”) pe bulevardul Andrassy. Pe lângă faptul că nu a fost opusă rezistență din partea maghiarilor, a existat și o senzație de satisfacție din partea populației, care s-a văzut eliberată de sub teroarea pe care o instaurase Bela Kun. În mod paradoxal, armata română, instituție de forță a Statului Român, a intrat pașnic în Budapesta, restaurând pacea și liniștea în rândul populației ocupate maghiare. Generalul Rusescu a fost invitat de președintele consiliului de miniștri, Peidl, la o ședință de guvern. Generalul Rusescu a solicitat și obținut cazărmi pentru trupele românești, care au fost puse la dispoziție de către guvernul maghiar.

Sosirea trupelor române în capitala Ungariei a stârnit un interes ridicat din partea populației, care a întâmpinat cu flori soldații care au îndepărtat regimul de teroare al lui Bela Kun. Armatele bolșevice au fost dezarmate și au fost rechiziționate cantități mari de muniție și material de război. În fruntea comandamentului Budapestei și a împrejurimilor a fost numit generalul Ștefan Holban. Comandamentul a dispus, cu termen de executare data de 15 august 1919, reducerea efectivelor de militari unguri până la 15.000 de oameni, oprirea funcționării fabricilor din industria de armament, precum și predarea depozitelor acestora.

Ca o măsură de precauție, având în vedere starea de război în care se afla Europa, armata română a luat 500 de ostatici iar guvernului provizoriu maghiar i s-a adus la cunoștință că pentru uciderea fiecărui român vor fi executați 5 ostatici.

Ulterior eliberării Budapestei de regimul bolșevic, în capitala Ungariei intră și armatele aliate formate din francezi, englezi, americani, cehoslovaci. Trupele interaliate, conduse de 4 generali străini, se aflau sub comanda supremă a generalului Mărdărescu. Intervenția armată în Ungaria a restabilit ordinea într-o țară cuprinsă de anarhia unui regim totalitar care adusese populația maghiară în pragul deznădejdii.

Armatele aliate, sub coordonarea armatei române, au rămas în Budapesta până la 14 noiembrie 1919, la solicitarea Consiliului suprem interaliat. Pentru a se retrage armata română, Antanta trebuia să fie sigură de faptul că armata maghiară fusese reformată și că existau premisele asigurării ordinii în acest stat.

Ocupația românească în Budapesta a fost văzută cu ochi buni atât de populația de rând, cât și de politicieni. Aceștia considerau că armata română reprezintă un factor de echilibru în haosul pe care l-a lăsat înfrângerea din război. Înaltul comisar român de la Budapesta, Constantin Diamandi, a declarat că a primit mulțumiri din partea politicienilor socialiști, Garami și Payer, pentru libertatea pe care armata română a oferit-o exprimării politice din Ungaria, precum și din partea unei delegații de mineri din Tatabanya, care au cerut ca trupele românești să reocupe regiunea pe care au evacuat-o.

Spre finalul unii august 1919, viața politică a Ungariei era tulburată de nemulțumiri. Generalul Mărdărescu a dat o ordonanță ca armata să nu se amestece în luptele dintre partide, pentru ca acestea să dea un guvern dorit de popor.

Guvernul Peidl a fost dizolvat de jandarmii unguri și a fost format un nou guvern, avându-l pe Friedrich Istvan ca președinte. Acesta a exprimat recunoștința din partea populației Budapestei, în termeni călduroși, față de armata română care a restabilit ordinea fără a comite nici o atrocitate.

Prezenţa trupelor române pe teritoriul Ungariei a fost explicată în memoriul înaintat preşedintelui Conferinţei de Pace la 31 iulie 1919: dezarmarea imediată şi demobilizarea forţelor ungare; predarea tuturor armelor, muniţiilor, arsenalelor; dezafectarea uzinelor de muniţii, de arme de foc, tunuri. Memoriul puncta câteva măsuri de ordin politic urmărite de Aliaţi în Ungaria precum: poporul maghiar să îşi aleagă în deplină libertate guvernul, să şi stabilească noua sa constituţie pe baze democratice pe care singur le va determina.

Evacuarea 

Guvernul român a hotărât la 3 septembrie 1919 evacuarea Ungariei, care s-a petrecut în mai multe etape. Prima etapă a avut loc în perioada 4-10 octombrie 1919, când a fost evacuat teritoriul ungar de la vest de Dunăre. Între 12 şi 23 noiembrie 1919, s-a desfăşurat cea de-a doua etapă, care a vizat evacuarea Budapestei şi a spaţiului dintre Dunăre şi Tisa. Iar între 24 februarie şi 30 martie 1920 a fost evacuat spaţiul de la est de Tisa până la aliniamentul stabilit de Conferinţa de pace, care, în linii mari, corespunde actualei frontiere dintre Ungaria şi România.

În data de 12 noiembrie 1919, generalul Gheorghe Mărdărescu a semnat o ultimă proclamaţie în care menţiona: ”Armata românească se retrage. Budapesta va fi evacuată. Părăsind capitala Ungariei, România ţine a afirma încă o dată că în urma atacului de pe Tisa, care a motivat acţiunea sa militară, ea n-a fost călăuzită decât de legitima apărare şi cerinţele militare”, potrivit volumului ”România în Anii Primului Război Mondial” (Editura Militară, 1987).

La 4 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de pace dintre Puterile Aliate şi asociate şi Ungaria, în clădirea palatului Marelui Trianon din Versailles. Prin art. 45 al tratatului Ungaria renunţa la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare locuite în majoritate de români şi recunoştea dreptul acestor teritorii de a se uni cu România.