Argumente și dragoste

Argumentele în favoarea existenței, lucrării și iubirii lui Dumnezeu au fost întotdeauna problematice, iar astăzi, când încrederea în rațiune s-a prăbușit, pe fundalul unor filosofii ale sfârșitului metafizicii, par mai inutile ca oricând. Relativismului etic i s-a adăugat cel rațional, gândirii metafizice – gândirea slabă, marilor metanarațiuni religioase – micile ideologii contemporane.

Ce rol, ce forță, ce utilitate și ce fundamente ar mai putea avea astăzi o apologie în favoarea credinței? Cu siguranță că ea ar trebui să se adreseze în primul rând celor sinceri dintre cei ce nu cred și, desigur, celor sinceri care, crezând deja, vor să înțeleagă de ce o fac.

Sinceritatea este o condiție necesară, căci fără ea, drumul autojustificărilor de tot felul se afundă în autoînșelare. Cioran, de exemplu, era nesincer față de orice argument posibil, atunci când afirma, nu fără teribilism, că ar fi vrut să creadă doar pentru voluptatea de a-și pierde credința. Pentru cel care caută o asemenea „desfătare” sceptică, orice argument este invalidat de la bun început, orice sinceritate față de forța și adevărul lui este anihilată. Prin urmare, apologia nu i se adresează nici lui, nici acelora care gândesc ca el. Există însă oameni care vor să creadă și nu pot, ca și cum voința de a crede se împiedică în neputința de a crede. Aceștia sunt oamenii noi, cu inimile împietrite de îndoielile lumii de azi, învățați de noul scientism – pretenții ale unor științe care nu-și cunosc neutralitatea, își depășesc nepermis domeniul și se asociază cu tot felul de ideologii seculare – că tot ce cade în afara cunoașterii empirice nu există. În măsura în care rămân sinceri, ei se pot folosi de argumentele apologeticii, chiar dacă acestea par nemulțumitoare. Fiindcă argumentele în favoarea lui Dumnezeu nu sunt lipsite de probleme și am putea spune că, în privința lor, cei care cred și cei ce nu cred se deosebesc și se aseamănă totodată.

Pe de o parte, deosebirea constă în faptul că cei credincioși înțeleg numaidecât că, față de bogăția credinței, argumentele rațiunii sunt insuficiente; ele spun prea puțin, reduc viața religioasă la câteva scheme logice. Ceilalți însă, cei care nu cred, obiectează că aceste argumente încearcă prea mult și nu reușesc de fapt să convingă, în pofida validității lor logice.

Pe de altă parte, există și o asemănare între credincioși și necredincioși atunci când vine vorba despre argumente: în definitiv, ele nu contează prea mult pentru niciunii. Dacă pentru cei dintâi nu contează fiindcă nu-și mențin credința datorită argumentelor și, probabil, nici n-au ajuns să creadă în urma validității vreunui silogism, pentru cei din urmă argumentele sunt insuficiente ca să le schimbe opiniile deja formate. De aceea, am putea spune că forța apologiei este limitată, ceea ce trimite la ideea că există adevăruri de credință care pur și simplu nu pot fi demonstrate mulțumitor doar apelând la rațiune.

Cele mai înalte adevăruri revelate de Dumnezeu în Scripturi n-au făcut parte din patrimoniul gândirii umane, fiindcă în ciuda analogiei între raționalitatea lumii și cea a Creatorului, ele sunt pur și simplu paradoxale. Că Dumnezeul unic în ființa Sa este întreit în Persoane, că Hristos este în același timp Dumnezeu adevărat și om adevărat, că Fecioara Maria este născătoare de Dumnezeu (Theotókos), acestea și altele asemenea nu pot fi rezultatul unui proces rațional autonom. Dar această neputință a rațiunii nu anihilează rațiunea însăși: chiar dacă nu poate produce asemenea adevăruri, în urma unui proces logic, rațiunea poate totuși să le înțeleagă într-o anumită măsură și să le accepte.

În ceea ce privește forța apologiei, se poate spune că nicio dovadă logică a credinței nu poate, în cele din urmă, să convingă pe cineva care nu crede și vrea să nu creadă. Însă trebuie remarcat că nici dovezile științifice aduse împotriva lui Dumnezeu nu sunt mai puternice, fiindcă nici ele nu dovedesc fără urmă de tăgadă că Cel Preaînalt nu există sau nu-și iubește creația. Aceste probe „științifice” ateiste, care țin mai degrabă de scientism, nu au dreptul să fie formulate de științe, fiindcă se referă la ceea ce depășește domeniul lor de competență. Tot ce clamează ele este că Dumnezeu nu există în lume, și în felul în care există lucrurile lumii, disponibile științelor. Dar această indisponibilitatea a lui Dumnezeu este admirabilă și ne spune doar că El nu poate fi cuprins în limitele creației Sale. Este bine că ateii nu îl găsesc pe Dumnezeu în lume; căci dacă L-ar găsi, atunci ar găsi doar un idol al Lui, un „papagal roșu”, cum zicea Kierkegaard, un vițel de aur pe care credincioșii l-ar respinge, așa cum au respins, cu prețul sângelui lor, idolii vechi; ateii, în schimb, n-ar deveni mai credincioși, ci, cel mult, mai idolatri.

Utilitatea apologeticii constă în faptul că, deși forța de convingere a argumentelor nu este suficientă pentru a-l face pe cineva să creadă în Dumnezeu dacă nu vrea, nu este mai puțin adevărat că aceste dovezi raționale pot susține credința, arătând că ea nu este irațională și absurdă, că există temeiuri suficiente pentru a o considera legitimă. Cât despre cei care, ignoranți fiind, consideră că doar bătrânii și naivii mai cred astăzi în Dumnezeu, ei se înșală evident. Dacă inimile lor sunt sincere, atunci pot dobândi, printr-o cunoaștere care le lipsea, mirarea că viața și credința creștină sunt oricum, numai simpliste nu.

A condiționa existența lui Dumnezeu de complexitatea apariției Sale pentru gândire e un fel de snobism intelectual, ca și cum Dumnezeu nu poate fi acceptat dacă este înțeles și de cei mai puțin inteligenți. Însă Dumnezeu n-ar fi cu adevărat Dumnezeu dacă ar aparține doar celor mai inteligenți dintre oameni sau doar celor mai puțin inteligenți. Măreția Lui ar trebui să constea tocmai în faptul că poate fi înțeles simplu de cei simpli, fără a fi mai puțin fascinant pentru cele mai pătrunzătoare minți. Cu amendamentul că, și într-un caz, și în celălalt, „înțelegerea” este cu necesitate incompletă.

Există un verset biblic care poate constitui un fundament pentru încercarea de a argumenta fie în fața necredinței, fie a neputinței de a crede, fie, pur și simplu, a celor curioși de ce înseamnă credința: „Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfințiți în inimile voastre și să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (1 Pt 3, 15). Argumentarea presupune însă o mișcare preliminară – sfințirea în inimă a lui Hristos, cu alte cuvinte credința, bucuria, dragostea și participarea la taina întrupării Cuvântului. Apologia este mai întâi o mărturie a unei vieți trăită în nădejdea învierii viitoare. Hristosul lăuntric, Învățătorul interior, este temeiul supralogic al argumentelor și răspunsurilor oferite celorlalți. Inima și mintea sunt chemate să lucreze împreună și cei care resping pe una sau pe cealaltă se înșală, la fel cum se înșală și cei ce exagerează rolul uneia în defavoarea celeilalte.

În tradiția ortodoxă inima este considerată a fi centrul ființei umane, fără ca prin aceasta gândirea să fie anihilată. Iubirea creștină este trăire a unui Dumnezeu cunoscut în adevărurile de credință, adevăruri care apar rațiunii ca paradoxuri. Nu poți iubi ceea ce nu cunoști, nici nu poți iubi ceea ce știi că nu este adevărat.

Credința, nădejdea și dragostea, cele trei virtuți cardinale ale viețuirii creștine, cuprind omul în întregime, trup și suflet, simțire, gândire și voință. Când se adresează celorlalți, credința este mărturie și argument deopotrivă. Răspunsurile oferite sunt menite nu atât să constrângă rațional, cât să convingă atât cât este cu putință, după cum distingea Jean-Luc Marion. Iar convingerea, departe de a fi doar rezultatul unor procese logice, angajează totalitatea ființei umane.

În concluzie, apologia în favoarea credinței creștine este legitimă: se pot formula argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu, dar cu conștiința că Dumnezeu se situează la limita lor și dincolo de ele. Dovezile despre existența Lui trebuie să fie copleșite de mărturia iubirii uriașe față de creația Sa și față de fii Săi, oamenii. Prin urmare, intențiile argumentării în credință nu pot fi nesăbuite: ele nu pot să dovedească, fără urmă de îndoială, că Dumnezeu există; ci, mult mai modest, să arate că există argumente în favoarea plauzibilității existenței lui Dumnezeu și, mai ales, că, pentru viața umană, a crede este, de cele mai multe ori, o atitudine superioară necredinței.

Nicolae TURCAN