Zaheu și interesanta lui provocare

În fragmentul evanghelic de la Luca (Lc 19, 1-10), Zaheu, mai-marele vameșilor, fiind „mic de statură”, „s-a suit într-un sicomor”, pentru a-L vedea pe Isus trecând. Apoi, la cuvântul Său, a coborât „degrabă” și L-a primit în casa sa, cu promisiunea că jumătate din avere o dă săracilor, iar celor pe care i-a nedreptățit le va întoarce împătrit paguba făcută.

Suntem gata să abandonăm, sau să lăsăm să fie tăiată ramura vieții, pe care ne-am cocoțat? Este o întrebare născută din evanghelia convertirii lui Zaheu care vrea, pe lângă multe alte întrebări posibile, să ne conștientizeze de faptul că, pentru o autentică creștere spirituală, se impune să coborâm atât din ierarhiile și înălțimile amețitoare ale lumii, cât și din hățișurile legilor și „meandrele” religiozității formale, ceea ce nu este ușor de acceptat…

Pentru a ne lăsa convinși „să coborâm degrabă” și să-L primim pe Isus, ar putea fi utilă o poveste despre încredințare și abandonare în voia Tatălui ceresc:

Un rege a primit în dar doi vulturi superbi, cele mai frumoase păsări pe care le văzuse până atunci. Încântat, regele i-a cerut îngrijitorului regal să le antreneze pentru ca zborul să le fie pe măsura frumuseții. După câteva luni, îngrijitorul îl informă pe rege că unul dintre vulturi zboară magnific și se aventurează în înălțimea cerului, pe când celălalt nu se mișcă decât în mici salturi, de pe o creangă pe alta a copacului regal.

Intrigat, regele a chemat la curte mari înțelepți și vindecători din tot ținutul pentru a încerca să facă pasărea să zboare, însă niciunul dintre ei nu a reușit. Pasărea tot nu se mișca de pe creanga cea mai înaltă pe care stătea cu încăpățânare și scruta zările. După ce a încercat tot ceea ce se putea, regele s-a gândit că poate este nevoie de cineva care cunoaște mai bine firea păsărilor și care ar putea înțelege mai bine natura acestei probleme. Așa că a cerut curții: „Mergeți și aduceți un fermier”.

În dimineața următoare, spre surpriza regelui, și cel de-al doilea vultur zbura deja deasupra grădinilor palatului. Bucuros, regele a cerut să se prezinte în fața lui cel căruia i se datorează acest miracol. Când fermierul a venit înaintea regelui, acesta l-a întrebat: „Spune-mi, cum ai reușit să faci vulturul să zboare?”. Cu capul plecat și plin de modestie, fermierul i-a răspuns regelui: „A fost foarte ușor, Înălțimea voastră, pur si simplu am tăiat creanga pe care acesta stătea”.

Cei doi vulturi erau amândoi extraordinar de frumoși și amândoi aveau în mod egal potențialul unui zbor magnific. La fel și oamenii, cu toții am fost creați ființe minunate, complete, cu capacitatea de a visa, de a făuri, și cu vocația fericirii și a vieții veșnice. După căderea în păcat, pentru a putea „zbura spre ceruri”, este nevoie de ajutorul și iertarea Tatălui ceresc și de curajul de-a ne elibera din capcana, pe cât de comodă, pe atât de ignorantă a pomului vieții pe care ne-am cocoțat, fiind dispuși să-l părăsim, chiar dacă aceasta presupune ceea ce e de nerecomandat în alte spețe: „tăierea crăcii de sub picioare”!

Doar atunci, încredințându-ne Providenței divine, vom primi harul de a putea ”zbura”, cu aripile iubirii și ale bunătății spre ceruri. Pentru acest lucru avem nevoie de antrenament, de cultivarea curajului libertății, prin post, rugăciune și meditație, de un antrenor personal (duhovnicul) și de un loc special, asemeni unei coline pentru zboruri cu parapanta, Biserica. Scopul acestui antrenament este de a ne descoperi sau de a ne redescoperi fii iubiți, care știu că fără voia Tatălui ceresc „nu le poate zbura nici măcar un fir de păr din cap” (cf Mt 10,30).

După modelul convertirii lui Zaheu să primim și noi minunata invitație de a-L accepta pe Isus în viața noastră, gata fiind, în fiecare clipă, la Cuvântul Său, să coborâm cu picioarele pe pământ și să ne ridicăm privirea și inima spre Cer! Cuvintele vii ale evangheliei, „coboară-te… în casa ta trebuie să rămân!”, trebuie văzute ca o invitație adresată oricui vrea să-L primească, să riște și să coboare din pomul propriei vieți pentru a putea intra în adevărata viață, convertindu-ne și abandonându-ne în mâinile Providenței.

Să-L primim pe Cristos și vom face din fiecare zi o sărbătoare a împăcării, a generozității, a iubirii, iar casele noastre vor deveni spații generoase pentru a trăi în prezența Sa și inimile noastre vor vibra mereu de bucurie. Nu uitați, pentru aceasta trebuie să facem la fel ca Zaheu, adică să renunțăm la creanga pe care ne-am cocoțat și stăm comozi, sau chiar să acceptăm, la nevoie, să ne fie tăiată craca de sub picioare, conștienți de faptul că (la fel ca moartea) orice cădere nu va fi altceva decât un zbor spre Ceruri, odată ce Domnul e prezent în casa vieții noastre!

Pr. Mircea MARȚIAN