Voluntari pentru Educație sau „dependența de a face bine”

De patru ani deja, din inițiativa inspectorului școlar general adjunct, prof. Mariana POP, zeci de dascăli clujeni își împart timpul liber cu copiii internați la Institutul Oncologic „Prof. dr. Ion Chiricuță” din Cluj-Napoca, în cadrul unui proiect menit să demonstreze că educația poate continua, și chiar continuă, „și dincolo de cancer”.

Considerând că „e foarte important să vedem ce se întâmplă în jurul nostru, să nu fim nepăsători și să nu trăim doar pentru noi” și pornind cu credința că „oamenii buni îi găsești atunci când trebuie”, OMUL BUN Mariana Pop a reușit să adune în jurul său oameni la fel de buni, care, împreună, în saloane de spital transformate în „săli de clasă”, au dăruit și dăruiesc din nou, copiilor, speranța că „nu e totul pierdut atunci când te îmbolnăvești de cancer”.

„Dacă ai noștri copii sunt sănătoși, nu trebuie să fim orbi la ce se întâmplă în alte familii. Există multă, prea multă suferință și foarte multe lacrimi și nopți nedormite. Și extrem de multe rugăciuni”. Cu aceste cuvinte, inspectorul școlar general adjunct, prof. Mariana POP definea, într-un interviu acordat anul trecut ziarului Făclia, esența proiectului „Voluntari pentru Educație”, proiect pornit, de altfel, „dintr-o mare durere”, aceea de a fi pierdut, în 2015, chiar în timpul examenului de Bacalaureat, doi elevi, ambii din aceeași cauză: cancerul.

Odată început, proiectul a atras de partea sa susținători din comunitate și voluntari tot mai mulți din școlile clujene. Oameni „puternici și calzi, realiști, încercați, răbdători și optimiști”. În măsură să dăruiască și învățătură, dar și bunătate și dragoste. Voluntari care au rămas până la capăt, pentru că „acest tip de educație nu îl mai poți dărui nicăieri așa, și uneori creează dependență. Dependența de a face bine” – după cum declară acum, într-un nou interviu acordat ziarului Făclia, cel dintâi VOLUNTAR, inspectorul școlar general adjunct, prof. Mariana POP. De altfel, prima „contaminată”, prima pentru care „a face bine” este un mod de viață. Și, cred, unul dintre sensurile existenței.

– S-a încheiat și al patrulea an de proiect „Voluntari pentru Educație”, pe care l-ați inițiat cu și pentru pentru elevii (și preșcolarii) internați, în perioada anului școlar, la Institutul Oncologic din Cluj. Câți elevi ați avut anul acesta, de ce vârste (sau în ce clase) și din ce zone ale țării?

– În anul școlar 2018-2019, colegii mei, implicați în acest proiect unic și special, au lucrat cu 46 de copii și elevi. Au fost 6 copii de nivel preșcolar, 12 elevi de nivel primar, 15 de nivel gimnazial și 13 de nivel liceal. În total 46. Foarte mulți, din nefericire.

Am avut copii sau elevi din 19 județe, precum Alba, Arad, Bihor, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brașov, Cluj, Covasna, Galați, Hunedoara, Harghita, Iași, Mehedinți, Maramureș, Mureș, Neamț, Sălaj, Satu Mare, Suceava.

– Câți voluntari au fost implicați anul acesta școlar în proiect? Câți dintre cei vechi și câți, noi?

– Pe tot parcursul anului școlar 2018-2019 am apelat la 62 de cadre didactice, din care 10 educatoare, 12 învățătoare și 40 de profesori pentru învățământul gimnazial și liceal. Au venit alături de noi, cei cu mai multă sau mai puțină vechime, încă 18 profesori pentru gimnaziu și liceu, 7 educatoare și 5 învățătoare.

– Există voluntari care au participat chiar de la început la acest proiect și au rămas?

– Da, 6 profesori au rămas alături de copii, încă de la început. Au fost și reîntoarceri, după un an de pauză sau doi. Cred că destinul îi cheamă pe unii înapoi, mai devreme decât pe ceilalți. Acest tip de educație nu îl mai poți dărui nicăieri așa, și uneori creează dependență. Dependența de a face bine.

– Ce a fost „altfel”, anul acesta, față de anii trecuți, în proiectul „Voluntari pentru Educație”?

– Ne-am cunoscut mai bine cu toții, ne-am împărtășit unii altora mai mult din momentele petrecute în Institutul Oncologic, s-au legat multe prietenii. Vorbesc acum despre relațiile cadrelor didactice care lucrează în proiect. Cu elevii e la fel în fiecare an, vin mulți elevi noi, prea mulți, dar toți au aceeași dorință de a participa la ore și de a continua studiile. Câțiva profesori au fost la ei și în timpul vacanței, ceea ce este extraordinar.

– De anul trecut ați inclus în proiect și copiii de grădiniță. Cum este munca cu acești copii? Cum e să… predai unor copii de doi-trei ani, primele „lecții”, într-un salon de spital? E mai ușor de lucrat cu acești copii decât cu cei care conștientizează gravitatea bolii pentru care sunt internați?

– E mult mai emoționant, deoarece toți suntem obișnuiți cu copiii din grădinițe, cu hiperactivitatea lor, cu dorința continuă de a alerga, de a se juca. Aici e un pic altfel: sunt foarte cuminți, așteaptă să vadă ce se întâmplă, ascultă și participă la activități într-un mod mult mai temperat. Depinde mult de starea lor din acele zile, de cum reacționează la tratamentele administrate, de durerile pe care le au.

– Din punct de vedere emoțional, pentru cei care țin aceste lecții, cum… este?

– Nu e ușor, deoarece uităm câteodată că suntem doar profesori și apare la suprafață părintele din noi și empatia față de suferința lor. Am fi putut fi în locul părinților lor; cei mai mulți am avut noroc să nu cunoaștem această latură a suferinței. O mică parte din profesorii care sunt în proiect știu ce însemnă să fii părinte de copil bolnav de acest tip de boală.

–  Câți, dintre copiii incluși în proiect, au susținut anul acesta examenul de Evaluare Națională sau de Bacalaureat și cu ce rezultate?

– În spital am organizat în acest an doar examenul de Evaluare Națională, pentru trei elevi. Cu toții au reușit să ia note frumoase și să continue în viitor educația la liceu. Un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

– Au mai existat, anul acesta, părinți care să refuze includerea copiilor lor în proiect? Dar copii care să refuze, ei înșiși?

– Nu, în acest an nu am avut refuzuri, poate doar la început, când vestea îmbolnăvirii era prea greu de suportat, dar ulterior toți au participat.

Copiii refuză activitățile doar dacă starea lor nu le permite să depună nici cel mai mic efort fizic, altfel nu; așteaptă să vină prietenii lor, profesorii.

– Orice lecție ținută la clasă necesită o pregătire din partea dascălului. Ce pregătire „în plus”, sau „specială” necesită lecțiile ținute la Institutul Oncologic?

– Aici cadrul didactic nu poate întotdeauna să treacă la lecția pe care și-a pregătit-o acasă, deoarece el nu știe dacă elevul său va fi apt de lecție.

Primul lucru în ziua de predare este întâlnirea cu profesoarele psihopedagog, pentru preprimar și primar, respectiv gimnazial și liceal, care sunt primele care ajung la spital în fiecare zi și care știu care dintre copii poate participa la lecții și care nu. Pe urmă, fiecare profesor este îndrumat spre „sala de clasă”, adică salonul, rezerva medicului sau chiar holul spitalului. Când ești în fața elevului, totul revine la normalitatea relației profesor-elev, doar că avem pe lângă noi aparate, paturi de spital, măști, halate, perfuzoare, ace, medicamente, un părinte care de multe ori își dorește să asiste profesorul, câte-o doamnă asistentă care vine să verifice dacă totul este conform din punct de vedere medical, mai prindem și vizita doamnelor și domnilor doctori, la ceas de seară…

Oamenii spitalului sunt extrem de dedicați acestei munci desfășurate continuu în preajma suferinței, dar cu speranța că ochii copiilor vor avea din nou lumina vie.

E nevoie de o cu totul altă pregătire pentru această școală, e un amestec de cunoștințe, competențe, empatie, suferință, lacrimi în colțul ochilor și de multă, extrem de multă putere din ambele părți.

– Uneori, cazurile de acolo te copleșesc. Ce faci în astfel de situații? Cum îți înfrânezi emoțiile? Cum faci să nu… plângi?

– Cert, nu plângi. Nu acolo, nu atunci. E inexplicabil pentru noi toți, de ce nu ne exteriorizăm acolo. Totul se desfășoară natural, ești acolo să ajuți, nu să contribui la accentuarea durerii. Noi mergem să continuăm ce au făcut în adevăratele școli colegii noștri sau să începem acest demers educațional în locul lor. Aici mă refer la copiii mici, de trei-patru ani. Acesta este rostul acestui proiect, să oferim educație și consiliere.

Plânsul și regretele le lăsăm la ușa spitalului și le luăm tot de acolo. De multe ori, voluntarii coboară în oraș plângând sau unii merg pe jos până acasă ca să poată să își reîncarce bateriile pentru cei de acasă. Nu e ușor. De aceea, din nou îmi exprim respectul pentru fiecare cadru didactic care a fost alături de noi de-a lungul acestui proiect. Sunt oameni care au făcut lucruri mari și care dăruiesc speranță.

– Se leagă prietenii aparte între elevii din spital și dascălii-voluntari? Țineți legătura cu cei care se externează? Vă mai caută cei care v-au fost elevi cu patru ani în urmă?

– Cu siguranță, da. Mulți colegi mi-au împărtășit prieteniile cu elevii alături de care au petrecut ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani.

Rețelele de socializare ne ajută în acest demers al comunicării, aflăm vești de la cei care au avut șansa să fie mai puternici decât boala. Știm că în fiecare destin al acestor copii am intrat și noi, dar și ei în al nostru.

– Ce a fost cel mai greu în anul acesta școlar?

– Pierderea copiilor care nu au reușit să învingă boala și neputința cu care priveai sau aflai de sfârșitul luptei.

– Dar satisfacția cea mai mare, în acest proiect, care a fost?

– Au fost copii care au  izbândit, au fost părinți care au reînvățat să zâmbească real și au fost mulți oameni buni alături de noi, de proiect. Astfel am reușit să le oferim copiilor mai mult decât educație, un sprijin, pe care ne străduim să îl oferim în fiecare an.

– Cine v-a sprijinit în acest an școlar în derularea proiectului și în ce a constat acest sprijin?

– Am avut parteneri și prieteni care ne-au direcționat sume importante de bani, cărți, manuale sau produse, pentru a face ca acest proiect să poată să susțină activitățile și obiectivele propuse. Acești Oameni nu doresc publicitate, nu o fac pentru a se promova, ci pentru a adăuga un mic prinos acestui deosebit demers.

– Veți continua proiectul și în anul școlar 2019-2020?

– Cu siguranță, DA.

Am avut închiderea anului școlar 2018-2019 în holul secției de Oncopediatrie în ultima săptămână de școală, în luna iunie, și toți cei care au fost acolo am spus că vom continua. Vom începe cursurile anului școlar 2019-2020 după 15 septembrie, deja știu că sunt mulți copii noi care ne așteaptă și iarăși știu că sunt mulți profesori noi care doresc să înceapă activitatea în proiectul „Voluntari pentru Educație”.

– Aveți un mesaj pentru copii, părinți, comunitate?

– Educația continuă și dincolo de cancer! Vom fi alături de ei atât cât vor avea nevoie de noi. Oamenii buni există, bunătatea și iubirea sunt cele două condiții pentru a face lucrurile să funcționeze bine. Am dovedit în 4 ani că le putem dărui, deci: „Să înceapă școala!” și „Să continue viața!”.

M. TRIPON