Viața spirituală a episcopilor greco-catolici în închisoarea Sighetului

Cele trei caiete ale Memoriilor Fericitului Cardinal Iuliu Hossu, episcop de Gherla (1017-1930) și apoi de Cluj-Gherla (1930-1970), au reprezentat o prețioasă mărturie a cauzei de beatificare a episcopilor greco-catolici martiri.

Redactate pe ascuns în timpul domiciliului obligatoriu la Mănăstirea Căldărușani (1952-1970), au fost scoase la lumină la Cluj, prin volumul apărut în anul 2003 și reeditat în 2019. Sunt „șire” care păstrează însuflețite amintirile perioadei de detenție, când întreg episcopatul Bisericii Române Unite și mulți alți deținuți, de confesiuni diferite, au păstrat nestinsă flacăra credinței care le-a conferit libertate spirituală, păstrând în suflete compasiune și creștinească iubire, chiar față de cei ce-i oprimau.

Dăm cuvântul episcopului martir, care descrie viața spirituală a episcopilor din celula 44 a închisorii Sighetului:

„Cea mai mare durere a sufletului nostru a fost lipsa sfintei liturghii; n-am putut liturghisi, în patru ani și șapte luni în penitenciarul din Sighet, nici o sfântă slujbă liturgică; n-am ținut în mână nici o carte, nici n-am văzut vreo carte, n-am citit un șir. Sfânta Scriptură, care ne-ar fi fost de mare mângâiere, era sus la magazie, cu cartea de rugăciuni; totul se petrecea în adâncul sufletului; acolo, în adâncuri, grăiam cu Domnul, Lui îi închinam toate în rugăciune și ne străduiam să-L avem aproape și L-am invitat să intre în suflet cu spirituală împărtășanie.

Știind de-a rostul sfânta liturghie, am început să o rostesc toată, ca o rugăciune scumpă; nu era liturghia jertfă euharistică, dar retrăiam în rugăciune, sufletește, ceea ce nu puteam să-o aduc Domnului meu; așa o retrăiam zi de zi; recitam zilnic sfântul rozariu; rugăciuni în comun făceam zilnic cu toții. Aceste rugăciuni mi-au rămas scumpe pentru viața întreagă; le-am recitat atunci cu toții împreună, până la ieșire; le recitez zilnic până în ziua de azi și le voi recita cu ajutorul Domnului până la sfârșitul vieții mele, având prezenți în suflet pe toți scumpii mei frați, care duc înainte lupta grea, mulți din nou prin temnițe, alții în temnița mare din afară; mulți trecuți la veșnicie întru bucuria Domnului nostru, pe care l-au slujit cu credință până la moarte.

Am mai recitat și alte rugăciuni, precum își aducea aminte unul sau altul dintre frați, mai ales cântările bisericești cântate de cei pricepuți, în frunte cu părintele canonic Ioan Moldovan, fost profesor de cânt și întru toate bine priceput; la început i-a încântat și pe unii dintre milițieni; mai târziu i-au schimbat și s’a curmat cu cei nou veniți, din ce în ce mai răi.

Tot ce știam pe de rost era scump pentru noi și trăiam comoara ce o cuprindea. Împărate ceresc, Tatăl nostru, Născătoare de Dumnezeu, Mărire Tatălui și Fiului și Spiritului Sfânt, cuprindeau toate comorile cerești; apoi, cu cât erau mai mari restricțiile la exteriorizare, cu atât coboram în adâncurile sufletului, tot mai adânc și tot mai adânc, prefăcând în sfântă rugăciune tot ce trăiam în temnița Sighetului și oferindu-o cu smerenie Domnului Isus. Da, sufletul nu este legat; este o cetate nebiruită, cum i-am spus ministrului Cultelor, Stoian, care va rămâne de pomină: este o cetate nebiruită în care nu poate intra nimeni, numai unul singur Dumnezeu, și cel căruia i-o deschide omul; acolo coboram, acolo ne simțeam tari și nebiruiți, avându-L pe Domnul cu noi.

Când ne rugam împreună, stam în picioare în dreptul paturilor noastre, cu fețele unii spre alții, și așa înălțam smeritele noastre rugăciuni. Restricțiile se tot înăspreau din partea politrucilor; am ajuns de ne-au intimat să nu ne rugăm (priveau prin vizeta din ușă); atunci stăteam tăcuți în picioare, cu fața către părete; nici așa nu ne-au permis; mai pe urmă ședeam pe paturile noastre reculeși, în tăcere, ori pe șoptite rostind ce aveam de rostit. Rugăciunea cea mai scumpă era viața trăită acolo și închinată Domnului. La orice lucru eram duși, era rugăciune închinată Domnului. Făceam tot ce era cu putință să aflăm ziua Sfintelor Paști, Înălțarea Domnului și Sfintele Rusalii; sărbătoream tot ce puteam sărbători, cu tot sufletul dornic și însetat de retrăire a tot ce ne putea mângâia și întări pe calea acestei vieți; aniversările zilei nașterii, hirotonirii etc., ale fiecăruia, erau și aici prilejuri fericite de îmbrățișare în frățească dragoste; apoi fiecare retrăia sufletește calea lui din viața liberă, putând cumpăni bunătatea nemărginită a Domnului, mulțumindu-I pentru toate, din tot sufletul.

Ne-a lipsit sfânta liturghie, cu sfânta Împărtășanie; ne-a rămas sfânta Spovedanie, pe care o făceam săptămânal, și unii chiar mai des, cu împărtășania spirituală, străduindu-ne să rămânem strâns uniți cu Domnul Isus, știindu-L împreună cu noi: „În temniță am fost și ați venit la mine…” (Matei 25, 36); am primit de la El marea cinste de a fi întemnițați pentru credința Lui și simțeam că nu numai că vine la noi, dar este cu noi zi și noapte. „Eu cu voi sunt în toate zilele…” (Matei 28, 20); ai fost bun, Doamne, cu noi la Sighet și în tot locul pe unde am fost purtați, încinși, cum ai fost Tu, Doamne; ai fost bun, și noi, cu Tine, Doamne, am fost fericiți, în darul Tău fără de preț.

Așa, scumpii mei, am trăit zilele înainte, străduindu-ne să le trăim cu Domnul împreună; așa puteam să spunem din mila Domnului: „De cine mă voi teme, de cine mă voi înfricoșa” (Psalm 26,1). „Tu, Doamne, tăria mea, Tu, mântuirea mea!” (Psalm 27,7). Aceasta a fost hrana noastră sufletească, hrana spirituală pe care ne-a servit-o Domnul în temnița Sighetului.” („Credința noastră este viața noastră”. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, Cluj-Napoca, 2003, p. 235).

V.S.

Articole din aceeasi categorie