Via Dolorosa – Originile Căii Crucii

Deși mulți cred că franciscanii au fost aceia care au pus bazele devoțiunii Căii Crucii, originile ei îi precedă pe urmașii Sfântului Francisc cu câteva secole, în dezvoltarea ei existând numeroase surse. Pentru a putea înțelege stațiunile Căii Crucii, trebuie să pornim de la analizarea mentalității medievale. O mare parte din pietatea Evului Mediu se concentra pe suferințele omului Hristos; Isus, însângerat și bătut, era obiectul adorației medievale.

Când pelerinii din Evul Mediu se întorceau acasă, aduceau adesea cu ei un suvenir din Palestina. Pe lângă relicve, aceștia veneau acasă cu dorința de a recrea scenele din Țara Sfântă, pentru a-și putea împărtăși experiențele cu cei care nu putuseră să viziteze locurile sfinte. În momentul în care turcii au închis accesul în Țara Sfântă, replicile europene ale locurilor sfinte au devenit tot mai populare. S-au constituit sanctuare comemorative în nu mai puțin de treizeci de locuri diferite, incluzând aici Cordoba, Anvers, Nürnberg, Rhodos și Louvain. În timp ce intenția era “recrearea” drumului sfânt, numărul de opriri varia de la cinci la patruzeci și două. O carte scrisă în anul 1584 notează douăsprezece stațiuni identice cu primele douăsprezece de astăzi, iar manualele devoționale din Germania și Țările de Jos, cunoscute drept “pelerinaje spirituale”, popularizau ideea de patrusprezece opriri, însă numărul nu era obligatoriu.

O devoțiune populară, din Germania, care pare să fi exercitat o influență considerabilă asupra dezvoltării stațiunilor Căii Crucii, a fost “Cele șapte căderi ale lui Hristos”. Deși Evanghelia nu menționează nicio cădere, tradiția religioasă susținea că Hristos a căzut de șapte ori pe drumul Calvarului, numărul șapte corespunzând, probabil, celor șapte păcate de moarte pe care avea să le învingă. Se considera că Isus a căzut în momentul întâlnirii cu mama Sa, când Simon din Cirene I-a preluat crucea, când Veronica și-a folosit vălul pentru a-I șterge fața, și atunci când femeile din Ierusalim au început să plângă – episoade care sunt reflectate în cadrul celei de-a patra, de-a cincea, de-a șasea și de-a opta stațiuni.

Franciscanii au devenit activi în dezvoltarea stațiunilor din momentul în care au câștigat custodia locurilor sfinte din Ierusalim, în 1343, și au început răspândirea devoțiunii pătimirilor lui Hristos. Un călugăr, Sf. Leonard de Port Maurice, și-a exprimat zelul ridicând 571 de seturi de stațiuni între 1731 și 1751, devenind cunoscut ca “predicatorul Căii Crucii”. El a fost și cel care a construit o monumentală Cale a Crucii la Coloseumul din Roma (15 stațiuni, ultima fiind dedicată Fecioarei Durerilor). În Vinerea Mare, după cum știm, însuși Sfântul Părinte prezidează o solemnă Cale a Crucii la Coloseum, care atrage mii de credincioși.

În 1686, Papa Inocențiu al XI-lea a acordat franciscanilor dreptul exclusiv de a constitui stațiuni și, în plus, a acordat parcurgerii Căii Crucii aceeași indulgență ca în cazul vizitării locurilor sfinte din Ierusalim.  Franciscanii au menținut un monopol timp de mulți ani cu privire la construirea de stațiuni ale Căii Crucii, dar în 1731 Papa Clement al XII-lea a extins dreptul și la bisericile nefranciscane, dacă stațiunile erau construite de franciscani.

În 1742, Papa Benedict al XIV-lea îndemna toți preoții să doteze bisericile cu Calea Crucii. În 1862 au fost eliminate ultimele restricții ce legau Calea Crucii de franciscani. Astăzi, majoritatea bisericilor catolice au Calea Crucii, fie ca stațiuni ridicate lângă biserici, fie măcar ca tablouri religioase în biserică. Deoarece câteva dintre episoadele tradiționale ilustrate în cadrul stațiunilor nu se regăsesc în Scriptură, Papa Paul al VI-lea a aprobat în 1975 un nou set de stațiuni, bazat pe Evanghelie. Însuși Papa Ioan Paul al II-lea a folosit această nouă Cale a Crucii bazată pe Scriptură, care începe cu Cina cea de Taină și se încheie cu Învierea.

Dat fiind că devoțiunea Căii Crucii este, în esență, o meditație asupra pătimirii și morții lui Hristos, este improbabil ca ea să dispară vreodată din viața devoțională a catolicilor. Sf. Leonard spunea episcopilor și preoților: “Vă implor în numele lui Isus Hristos să deschideți credincioșilor această comoară, în care ei vor găsi instrumente pentru convertirea interioară și un izvor de binecuvântări și de haruri cerești”.

În Biserica Catolică, atât în cea de rit latin, cât și în cea de rit bizantin, Calea Crucii se face și în prezent mai ales în timpul Postului Mare pentru a conduce credincioșii pe urmele Mântuitorului, pentru ca, trecând împreună cu Fiul lui Dumnezeu prin patimi și prin moarte, să se facă părtași de Învierea Domnului și de viața de veci.

A.T.