Vasile Pușcaș față în față cu Dictatul de la Viena

Anul 1940 a fost pentru români un an fatal. Puterile militariste ale Europei, în primul rând Germania nazistă și Rusia bolșevică au pornit o acțiune fără precedent de împărțire între ele a teritoriului european. Noua configurație europeană a fost pusă la cale de Hitler în cârdășie cu Mussolini, care, încă din 1938,au început să ocupe și să dicteze dezmembrarea statelor care fuseseră create prin sistemul wilsonian al păcii de după Primul Război Mondial.

S-a început cu Cehoslovacia, s-a trecut la Polonia, iar nou țar Stalin n-a pregetat să facă jocurile murdare ale fasciștilor. Alături de ei a apărut și revanșardul Horthy, care a aprins și el flacăra unor noi conflicte, venind în urma celor mari și rotunjindu-și mereu teritoriile cu o poftă sălbatică de dominare și spoliere economică. Astfel, România a pierdut în scurt timp Basarabia și Bucovina, luate de sovietici, iar mai apoi o porțiune importantă din Ardealul de Nord care a trecut în stăpânire maghiară.

Reconstituirea exactă, documentată și obiectivă a împrejurărilor istorice care a făcut posibilă această mârșăvie istorică a fost analizată recent, cu mijloacele istoricului și ale examinatorului de politică externă de către Vasile Pușcaș, care ne-a oferit sub auspiciile Școlii Ardelene cartea Dictatul de la Viena.Transilvania și relațiile româno-maghiare (1840-1944). Noua apariție are meritul de a analiza cu mare acribie contextul istoric care a dus la respectivul act revizionist, folosind nu numai vechea dcumentație cu privire la eveniment, ci a apelat la cele mai recente studii și analize a fenomenului, care, fie că au venit din partea unor ziariști americani acreditați în Europa, fie că e vorba de studiile unor specialiști de marcă ai problemei.

Mihail Manoilescu n-a mai avut de ales

Autorul intră în materia propriu zisă prin stabilirea antecedentelor care au premes declanșarea tratativelor dintre cele două țări, trecând în revistă cauzele și împrejurările prin care s-a ajuns la aceată situație. Urmărind confruntarea cu Rusia, Hitler a recurs la această manevră pentru a-și câștiga aliați în vederea războiului antisovietic preconizat, mai ales că rușii ne dăduseră ultimatumul din 28 iunie 1940, în problema Basarabiei. Au sugerat ungurilor și românilor mai multe runde de tratative pe tema Traansilvaniei, care să fie purtate de diplomația celor două țări. O asemenea întâlnire preliminară a avut loc deja la Turnu Severin, la care nu s-a ajuns la niciun rezultat. A fost momentul în care Hitler și Mussolini au schimbat tactica, erijându-se în arbitri internaționali, trmițându-i la Viena la 28 august pe Ribbentrop și pe Ciano la Viena pentru a tranșa situația. Aceștia au susținut pretențile maghiare, punând în fața delegației române ei punându-le în față soluția împărțirii teritoriului.

Ministrul nostru de Externe, Mihail Manoilescu n-a mai avut de ales. A comunicat la București situația, unde, în noaptea de pomină, a avut loc Consiliul de Coroană, care, în împrejurările unei amenințări militare de la răsărit și de la apus, a hotărât să acceptăm inevitabilul. Reprezentantul nostru, cu harta în față, a mai încercat unele retușuri, dar fără succes. Pierdeam cca 34% din teritoriul țării și 23, 3% din etnicii români, ceea ce echivala cu dezmembrarea statului național. Întrevederea a avut loc la palatul Belvedere din Viena la 30 august 1040, când ministrul nostru de Externe, Mihail Manoilescu, a fost nevoit să semneze dictatul impus, după ce, la aflarea veștii, și-a pierdut cunoștința Reacțiile la dictatul de la Viena n-au întârziat să apară și ele vizează, în ansablul lor, condamnarea celor două puteri „proteguitoare”, dar și a conducerii Ungariei, pusă alături de acțiunile aventuriste ale celor două state fasciste. În România actul în sine a fost catalogat drept o „trădare”, ducând în cele din urmă la abdicarea lui Carol al II-lea, în timp ce principalii lideri politici au dezaprobat hotărârea luată. La Cluj, chiar a doua zi, la 31 august, a avut loc o mare demonstrație de protest, fiind creat ad-hoc un Comitet ardelean pentru organizarea rezistenței. S-au cerut explicații guvernului, fiind așteptat Iuliu Maniu pentru a se lua hotărâri de rezistență militară. Acesta a juns la Cluj doar la 2 septembrie și s-a considerat tardivă orice acțiune. De altfel, încălcând stipulația termenului de refugiu (14 zile), trupele maghiare au trecut granița, defilând imperial prin centrul mai multor orașe, în frunte cu cavalerul apocalipsului călare pe un cal alb, pentru ca înjosirea la care au asistat românii să fie și mai cruntă. La 5 septembrie în Camera Comunelor din Londra, s-a dezavuat cele întâmplate la Viena, catalogându-se actul „drept un dictat al Puterilor Axei impus României cu forța”.

Aceeași poziție a au avut-o și Statele Unite, toate canalele de știri oferind ample detalii asupra celor întmplate, prezentând proteste ale țăranilor care înarmați cu furci ar fi asaltatat primările, situația din Transilvania fiind explozivă. Autorul se referă apoi la intrarea trupelor maghiare în Transilvania, calificând „Ocuparea Transilvaniei de Nord a fost concepută de Budapesta ca un episod triumfal de „recucerire” a Transilvaniei”, fiind condusă și coordonată de Consiliul Suprem al Apărării care a grăbit acțiunea, astfel că la 13 septembrie a putut declara încheierea operațiunii. Modul în care s-a făcut acest transfer de putere a luat înfățișări abominabile, fiind însoțit de crime, omoruri, schinguiri, maltratări, expulzări, violențe etc., luând aspectul unei imense răzbunări. Inițial am fost mirat de faptul că autorul nu se ocupă decât în trecere de aceste orori, dar mai apoi mi-am dat seama că a lăsat intenționat această parte cumplită a raporturilor autorităților maghiare cu populația română din Transilvania pe seama documentelor atașate.

Răspunsul Istoriei la nedreptățile comise asupra Transilvaniei

Bogăția de documente reproduse (mai mult de jumătate din carte) reprezintă cu adevărat răspunsul Istoriei la nedreptățile comise asupra Transilvaniei de către forțele extremisto-fasciste ale Europei. Se publică aici decizia „arbitrajului” din 30 august 1940 de la Viena, raportuile diplomatice ale lui Raoul Bossy și ale consului român la Cluj, note și recomandări externe, răspunsuri ale Germaniei la protestele României. Nu lipsesc din această listă nici rapoartele comisiilor mixte germano-italiene, trimise la fața locului pentru cercetarea abuzurilor.

Cea dintâi dintre numită Hencke-Rogeri, deși a încercat escamotarea unora din cazuri, cei doi delegați favorizând pe față tezele maghiare, învederează o serie de omoruri, asasinate, schinguiri, suficiente pentru a demonstra concepția neumană care le-a stat la baza lor. Toate aceste cumplite manifesări de ură, șovinism, rasism sunt dezvăluite și de celelalte documente aflate la dosarul chestiunii (răspunsurile lui Mihail Antonescu, rapoartele lui Ion Chinezu și Gh. Davidescu etc.), soldate cu recomandări pentru Ungaria, care n-a ținut nicodată cont de ele. Cel mai cumplit este Memorandumul din iulie 1944, care oferă cu nume, date și locuri atrocitățile comise, pe județe, rezltând peste 900 de omoruri și 6.813 de persoane maltratate. Numărul celor expulzați și refugiați se apropie de 300.000 . Numai la trăznea au fost omorâți 81 de români, la Ip, 156, urmând alte crime la Zalău, Huedin, Mureșenii de Câmpie etc, la care se adaugă furturi, deposedări de pământuri, batjocorirea bisericilor și a preoților, reducerea drastică a școlilor românești, a presei, a tot ceea ce ținea de ființa și conservarea neamului. Concluzia autorului este că actul din august 1940 impus României a echivalat cu un adevărat genocid, o tentativă de înlocuire a principiului autodeterminării cu politica expansionistă și de teroare etnică, de jaf și degradare umană, Transilvania fiind văzută ca un „teritoriu de compensație”.

Pentru el, faptele din 1940 trebuie să constituie un îndemn la rațiune, la echilibru, la învățătură, la asumarea răspunderii față de popor, față de cei mulți și slabi, care se impune ca o datorie morală „nu doar față de interesele unui grup, unei zone sau a momentului, ci și pentru soarta națiunii, a popoarelor învecinate, a Europei și a lumii. Nu doar pentru azi, ci și pentru mâine și poimâine. Iar astăzi este vizibil că un fapt local poate declanșa reacții globale.” Cartea lui V.Pușcaș este o carte exemplară, născută dintr-o mare suferință a neamului, poate cea mai grea, mai infamă și mai dureroasă din întreaga istorie a României moderne. De aceea și răspunsul nației la asemenea monstruozități trebuie să fie unul pe măsură.

Mrcea Popa