Valeriu Gafencu și experiența lui Dumnezeu

Între durerile grele pe care le suporta, Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”, le vorbea celor din jurul său despre mijloacele de revigorare a vieții spirituale a societății tinere. Cuvântul său pătimit se constituie într-un adevărat manifest programatic:

„Prin Botez am primit harul curățitor, iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creștini numai cu numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o rușine să fii credincios, e demodat să fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viața, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credința, am suferit, dar, pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curățești lăuntric prin spovedanie și să te înnoiești prin Sfânta Împărtășanie. Conștient deci și cu toată stăruința să te unești cu Hristos, să te faci purtător al sfințeniei Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunți păcatul până la sânge. Așa te naști din nou. Nu există cale de compromis”.

Între cadrele evocate mai sus și-a desfășurat întreaga sa viață acest mărturisitor al lui Hristos în închisorile comuniste, un reprezentant al generației tinere, care și-a pus foarte serios problema experienței lui Dumnezeu în viața personală și, în consecință, mărturisirea credinței ortodoxe printre confrații săi. Se naște la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, județul Bălți, în Basarabia. Absolvă liceul din Bălți în 1940. La scurtă vreme după acest moment Basarabia va fi ocupată de sovietici. Părăsește casa natală și, în condiții grele, ajunge la Iași, unde, un an mai târziu, își continuă studiile, fiind admis la Facultatea de Drept și Filozofie. Va fi de două ori arestat în timpul rebeliunii antonesciene. A urmat o perioadă de suferință, dar și de maturizare spirituală, așa cum el însuși o caracterizează, în detenția de la Aiud (1941-1949), Pitești (noiembrie-decembrie 1949) și Târgu Ocna (1949-1952). Într-o scrisoare adresată mamei sale, acesta va scrie: „Vreau să știți că vremurile acestea pentru mine le socotesc o încercare și le privesc ca pe o stare de ispășire: cu sufletul senin și plin de pace, cu bucurie tainică și cu multă nădejde. Vreau să știți că sunt fericit. Vremurile acestea sunt adeverirea drumului pe care ani și ani în urmă l-am mărturisit. Aceasta îmi este o bucurie atât de adâncă încât pot spune că privesc moartea cu multă împăcare lăuntrică și cu nădejdea fericirii viitoare”. În sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna, la 2 februarie 1952, își simte momentul plecării din această lume. Sunt trei lucruri pe care și le dorește la marea trecere – o cruciuliță, o lumânare și o cămașă albă. Acest moment intens se întâmplă în ziua de 18 februarie 1952. Cuvintele cu care pleacă din această lume reflectă dorința de libertate duhovnicească, după atâția ani de detenție: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”.

Semne ale unei vieți duhovnicești de excepție, de-a lungul unor lungi ani de detenție, sunt fragmentele de scrisori trimise familiei, câteva poezii, un îndreptar de spovedanie întocmit în închisoare, mărturii ale unor minuni din preajma sa, gânduri despre rolul creștinismului astăzi și numeroase mărturii ale colegilor de suferință. În cel mai fidel spirit al tradiției ascetice, Valeriu insistă pe cele două coordonate ale vieții duhovnicești – lucrarea pocăinței, ca stare permanentă de smerenie și căutare a lui Dumnezeu, cu un accent pe participarea omului, și starea de har, ca dar gratuit a lui Dumnezeu, conturând o concepție creștină integrală, care să ilustreze bine rolul spiritualității creștine în lumea de azi. Pentru construirea unei comunități spirituale, Valeriu sintetizează spiritualitatea ortodoxă în doisprezece principii de viețuire creștină. Le vom evoca succint: principiul dragostei, participarea la iubirea lui Dumnezeu ca sursă pentru iubirea umană; principiul cinstei sufletești, a fi nepărtinitor, recunoscând fiecăruia ceea ce este al său; principiul educației, progresul cunoașterii spirituale; principiul rugăciunii, viața să fie o continuă stare orantă; principiul unității, a fi împreună în Hristos, ca sursă pentru învingerea răului și anticiparea Împărăției; principiul ascultării până la moarte, care duce Biserica la biruință; principiul libertății în adevăr, care respectă ascultarea, înfrumusețează unitatea, mărește simțul răspunderii; principiul sfatului ecumenic după modelul primus inter pares, împăcând libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia și inovația cu tradiția, sub adumbrirea Sfântului Duh; principiul comunității, unul întregește ceea ce-i lipsește celuilalt, dăruirea totală, în smerenie; principiul băii sufletești prin Sfintele Taine; principiul jertfei permanente, având bucuria mântuirii permanent în față; principiul cunoașterii, cercetăm totul ca din toate să alegem ceea ce este bun. Toate aceste principii stau la baza nașterii omului nou duhovnicesc, ca reacție la omul nou în varianta ideologiei comuniste. Acest lucru este limpede exprimat de Valeriu: „Vrem să formăm omul nou, născut din nou din Dumnezeu și din strădania lui personală. Vrem să înfăptuim împărăția lui Dumnezeu pe pământ cu ajutorul Duhului Sfânt… Prin omul nou vrem să dăm expresie creștină, în conținut și formă, tuturor problemelor omenești din toate timpurile”.

Aceste principii creează spațiul necesar lucrării de pocăință, descrisă drept curățire de patimi și căutare a lui Dumnezeu, și deschid drumul experienței harului. Din mărturiile despre tânărul Gafencu, se poate ușor observa importanța pe care o acordă simțirii harului. În termeni aproape identici cu Părinții duhovnicești de dinainte, această stare duhovnicească deosebită este descrisă și în mărturiile sale. O să redau un fragment sugestiv în acest sens: „Azi noapte târziu mă rugam. Mă simțeam mângâiat de harul lui Dumnezeu și mă bucuram în taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conștient și fericit. Deodată am simțit că ceva deosebit se petrece cu mine, în afara voinței mele. Începând de la extremitățile trupului sufletul a început să mă părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar știam că nu e vorba de moarte și, cu cât sufletul părăsea trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creștea. Sufletul a urcat ușor spre piept, spre gât, spre cap. Mă simțeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. Niciodată mintea mea n-a fost mai înțelegătoare ca atunci. Știam că Domnul este cu mine. Eram fericit că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu mai simțeam durerea din trup. Îmi priveam trupul fără să-l doresc și fără să-l resping. Viața și materia îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de gură și a ieșit din trup. Am știut atunci că pot să merg fără opreliștea materiei oriunde aș fi dorit. Era minunat! O bucurie nespusă m-a copleșit”.

Puterea sa de mărturisire a credinței, a unui tânăr în lanțuri, dar așezat în slujba lui Dumnezeu și a celor de lângă el, rezidă tocmai în experiența aievea a lui Dumnezeu. Îmbrăcat în armura credinței, Valeriu Gafencu lasă un testament posterității, pecetluit de experiența sa spirituală autentică: „Vă cheamă Domnul Slavei la lumină/ Vă cheamă mucenicii-n veșnicii,/ Fortificați Biserica Creștină/ Cu pietre vii, zidite-n temelii!/ Să crească-n inimile voastre-nfrânte/ Un om născut din nou, armonios,/ Pe chipurile voastre să se-mplânte/ Pecetea Domnului Iisus Hristos./ Smulgeți-vă din ceata celor răi,/ Intrați în cinul oastei creștinești/ Priviți spre Porțile Împărătești,/ Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi./ Veniți creștini, luați Lumină!”

Arhim. dr. Benedict VESA