Valer Hossu – ziaristul urmărit de ghinioane, şi-a găsit rădăcinile: nobilimea Chioarului

– Cît de complicată a fost istoria dumneavoastră profesională, înainte şi  după Facultatea de Filologie?

– În timpul  stagiului militar, în Bucureşti, am lucrat la o infirmerie. Văzîndu-mă serios, aplicat spre studiu şi istorie, doctorul-colonel Giurgian,  după ce mi-a povestit cum  i-a asigurat, în 1916, la Podul Jiului, retragerea Ecaterinei Teodoroiu, iar el  a căzut prizonier la nemţi, a venit şi mi-a dăruit manualul lui de Anatomie din studenţie, în limba franceză, ca să mă pregătesc de admitere la Medicină, după lăsarea la vatră. A greşit cu mine.  Revista “Pentru Patrie” a  anunţat rezultatele concursului literar pe 1960 şi, la “Proză,  locul I  îl ocupam eu, cu o povestire. De la redacţie, a venit imediat cererea de stămutare a mea, ca şi curier.  Acolo, mi s-a propus să rămîn după serviciul militar, ofiţer-ziarist. În octombrie…. bombă: nu aveam origine socială sănătoasă.  Maiorul Meltzer, care conducea redacţia,  mi-a cerut ca nu cumva să mă las de scris, pentru că  lucrurile erau în schimbare.  Aveam doi prieteni foarte buni, care urma să mă ajute: profesorul Săplăcan din Dej şi redactorul-şef adjunct de la “Făclia”, Lucian Sîmboan. Nu m-am lăsat  de scris şi, într-adevăr,  Lucian Sîmboan m-a propus pentru “dosar” la “Făclia”. M-a chemat la el secretarul cu propaganda de la “regiune”, Ioan Beu. “Tovarăşe Hossu – m-a luat el părinteşte – du-te,  mai întîi, la ziarul “Someşul”, din Dej.  Dumneata nu ai origine muncitorească, cum ar trebui, la “Făclia”, dar cînd te-om aduce acolo, o să contezi “lucrător cu munca politică în domeniul presei”.

Am acceptat şmecheria. Dar în etapa următoare am observat că “Făclia” a început să angajeze numai  redactori cu studii superioare (Viorel Cacoveanu, Valer Chioreanu, Ilie Călian, Milica Crişan, Traian Bara).   Schimbările în aparatul de partid începeau să se producă. M-am pregătit pe ascuns şi, în august 1963, m-am dus , fără aprobarea “Partidului”, la examenul de admitere, la secţia “Română” de zi, a Facultăţii de Filologie din Cluj. Abia în anul IV, în 1966, am ajuns redactor la “Făclia”.

– Glumiţi pe seama ghinioanelor care v-au urmărit mereu…

– La “făcutul” judeţelor, în 1968, am avut  iar ghinion. În 15 februarie, tocmai plecam la Casa Universitarilor, la documentarea despre constituirea judeţului Cluj. Pe coridor, m-am întîlnit cu Ioan Bota, redactor-şef, care venea de la Bucureşti. Eu nu auzisem că spusese undeva, “Sus”: “De partid mă pot lăsa, dar de băutură, nu”. Şi îl mutaseră la noul judeţ Sălaj. “Hossule, mi-a ordonat el. Urcă în maşina din faţa redacţiei, mergem la Zalău, să facem primul număr de ziar!”… Am urcat, disciplinat, şi dus am fost, pentru …. 8 ani şi jumătate.

– Ca ziarist, aţi prins perioadele cele mai dificile ale istoriei. Cînd a fost mai greu?

– Cel mai dramatic nu e un moment oarecare din istorie, cît, mai ales, cînd te scoate istoria înafară. În 1982, s-a desfiinţat gazeta “Scutul Patriei”  a  Armatei a IV-a din Cluj, la care venisem de la Zalău.  Tot aşa s-au desfiinţat toate studiorile radio şi TV, cîte patru posturi de redactori de la gazetele judeţene etc. Deşi  talentat, pregătit, atestat gazetar de profesie, cu experienţă în domeniu, nu am mai fost angajat pînă după zisa “Revoluţie”.  “Dracu l-a pus să semneze cu doi “s”?!, i-a explicat fostul secretar cu propaganda maiorului Marian Vereşezan, care căuta ziarişti,  insinuînd că fusese o “indicaţie” să nu fie angajaţi…. unguri în aparatul de partid.  De aceea, nu mi-am  putut  relua profesia decît după 8 ani şi ceva, la 1 ianuarie 1991.  Atunci, spre stupefacţia funcţionărimii de tradiţie,  am lăsat postul de secretar-şef, cu indemnizaţie de conducere, al Institutului Agronomic din Cluj, şi mi-am reluat postul la gazeta “Scutul Patriei”, reînfiinţată prin strădania neuitatului Marian Vereşezan.

– Care au fost cele mai agreabile lucruri?

– Cînd întîlneam un cititor vechi care îşi amintea ce “fain” am scris despre el, cu 20-30 de ani în urmă, fără ca eu să-mi aduc aminte!… Odată, la Bobota, cineva mi-a cerut un autograf pe cartea despre Episcopul Iuliu Hossu. “Numele?” l-am întrebat.  Păi, nu mă cunoaşteţi, de cînd lucram la unitatea de artilerie din Şimleul Silvaniei?..

– Cînd aţi prins pasiunea pentru istorie?

-În cursul unei excursii făcute cu colegii mei de la “Sanitară” pe la cetăţi şi monumente istorice, în toamna lui 1954. Domnişoara Antoniac, de la secretariatul şcolii, m-a pus să  scriu “Darea de seamă”, şi a ieşit primul meu reportaj evocator.

– Academicianul Ioan Aurel Pop a avut cuvinte măgulitoare despre scrierile dvs istorice.  Vă simţiţi măcar în parte istoric?

– Ziaristul este istoricul clipei, iar presa, sau chiar numai un ziar, se poate constitui  într-o istorie a unei epoci.  Depinde ce semnificaţie îi dai timpului şi locului. Toată istoria mişcării memorandiste în Răstoci, satul meu, şi Cercul Electoral Ileanda am descifrat-o din ziarele timpului şi constituie un capitol foarte dens în monografia pe care am publicat-o, “Răstoci, o istorie într-un sat”.

– Aţi dezvăluit faptul că românii din Transilvania au avut propria nobilime, propriile elite. A existat la ei un interes personal?

– Obştile româneşti au stabilit, de-a lungul secolelor,  anumite raporturi cu cetăţile şi  stăpînii acestora, prin reprezentanţii lor:  judele sătesc, libertinul-curier şi voievodul de sate. Aceştia executau anumite însărcinări administrative, juridice, economice şi militare. Prin faptele şi devotamentul lor, se legau ca “familiari” de stăpîni. În interiorul domeniului particular s-a creat o pătură subţire de dregători, care făceau parte din aparatul domeniului sau cetăţii şi, fiind oameni liberi, au primit genericul “nemeşi” (nobili). Atunci cînd domeniul Chioar a fost luat pe seama principilor Bathory, şansele afirmării la Curtea de la Alba Iulia, la curţile particulare de la Şimleu, Ardud şi altele, la cetăţile princiare de la Alba Iulia, Iernut, Făgăraş etc. au creat condiţiile cunoaşterii lor şi recompensării cu pămîntul liber de sarcini, cu blazoane ale vitejiei şi demnităţii, îndreptăţirea la dregătorii. Acestea au fost “înnobilările adevărate” şi au permis crearea unei categorii sociale ostăşeşti, cu obligaţii numai faţă de cetate şi de stăpînul ei.

– Cît de mult aţi mers înapoi în timp cu arborele genealogic?

– Pînă în 1525, cînd, apar, documentar, strămoşii mei, Petru şi Toma, din Mesteacăn, întemeietorii satului Răstoci, din districtul Chioar.

– Cît timp aţi muncit la cartea despre Chioar, care începe  cu secolul al XIII-lea?

– Am început cu documentarea pentru istoria satului meu, Răstoci, prin 1970, pornind de la textul succint din cartea lui Kádár Jozsef, Monografia Judeţului Solnoc-Dăbîca, vol IV.  Apoi, în 1975, a apărut la Cluj cartea  lui Francisc Hossu-Longin (ginerele lui Gh. Pop de Băseşti), “Amintiri din viaţa mea”.  Am avut surpriza că autorul era de origine, prin tată, din Răstoci, că a fost de multe ori la rudenii în sat.  Moştenise actele unui  proces de partaj, care vorbeau de pămînturi şi sate  de la 1525 pînă la 1848, şi pe care le-a depus, o parte, la Biblioteca Academiei din Bucureşti, o parte, la Biblioteca Universităţii din Cluj.  Într-o zi de Paşti, cînd bunicul dinspre mamă era pornit pe scandal, fiind băut (şi cînd era băut suferea de mania persecuţiei… nobiliare), acesta a scos o lădiţă din “conopeiul” de zestre al bunicii, şi a trîntit-o pe masă, ca să-mi arate mie, om învăţat, actele “nemeşugului”, pe care credea că i-l contestă unchiul, ca să fie el şeful clanului.  Cutiuţa s-a deschis şi aşa am descoperit un maldăr de acte în limba latină şi maghiară, actele unui proces pe care Dolheştii l-au purtat cu Directoratul Fiscal a Transilvaniei pînă la Împăratul.

Timp de cîteva zeci de ani au umblat pe la Cluj, Tîrgu-Mureş,  Sibiu şi Viena (în două rînduri), de unde nu le-a venit niciodată confirmarea “nemeşească” şi  scutirea de impozite.   Actele din lădiţă erau cuprinse între anii 1665 şi 1944. Cum să-mi explic eu fenomenul decăderii celor două familii nobile, acum ciufulite “nemeşi de 7 pruni” sau “nemeşi în opinci”? Am întreprins o incursiune în documentele strînse de Fr. Hossu Longin, am copiat documente sau am făcut microfilme şi fotografii la Budapesta, Bistriţa, Baia Mare, Tîrgu-Mureş, Zalău, Satu-Mare, Oradea, Arad, Deva, Sibiu, Braşov, Alba Iulia, Cluj, Biblioteca Academiei, Arhivele Naţionale, Institutul de Lingvistică. Apoi , am consultat un maldăr de cărţi şi studii despre istoria nobilimii ungureşti, în care era inclusă şi cea românească. I-am avut  execelenţi şi generoşi colaboratori pe cercetătorii de la instituţiile aminite, astfel că, în 2003, la lansarea pe care am făcut-o după…. 13 ani de muncă, la Muzeul de Istorie a Maramureşului din Baia Mare, evenimentul avea să fie apreciat ca o adevărată   sărbătoare a istoriografiei. Se ştia că românii au avut şi ei nobilime, dar proporţia pe care o relevă cartea mea, “Nobilimea Chioarului”,  confirmă  aserţiunea din diploma de înnobilare adresată lui Nicolae Olahus, cînd a fost numit Arhiepiscopul Ungariei, ca făcînd parte dintr-un  neam nobil, care se trage de la Roma. Acest neam şi-a cîştigat nobilitatea  prin jertfe, care îi dădea îndreptăţirea “să se ţină” şi să se pretindă european.  Şi cartea  mea, completată şi reeditată la Cluj anul acesta, sub titlul “Elita Chioarului”, pune românii în dreptatea şi locul pe care şi le-au cîştigat prin vărsarea sîngelui, sudorii şi lacrimilor.

– Au fost românii de pe Valea Chioarului buni oşteni?

– Excelenţi.  Constituiţi  în formaţiuni distincte –  decurii (“fărtăţii”) şi centurii, se puneau în subordinea unor “căpitani” profesionişti. Detaşamentul  chiorean a luptat, în  1595,  în ajutorul lui Mihai Viteazul, la recucerirea Tîrgoviştei, Bucureştiului şi Giurgiului. Unul din marii căpitani turci, Ali Paşa, a căzut prizonier, şi chiorenii l-au adus sub pază tocmai în cetatea lor, de pe malul Lăpuşului. Vrednicia sa l-a recomandat pe Ionaş Diacul, fiul popii Dumitru din Româneşti, să ajungă voievod al mai multor sate şi administrator al domeniului. Ca mare dregător, s-a căsătorit cu Marinca, văduva lui Ştefan Răzvan al Moldovei,  refugiată la Răzoare.  Printre cei mai iscusiţi diplomaţi la curtea lui Gheorghe Rakoczi I a fost ofiţerul Grigore Moja din Coruia, trimis în misiune la Vasile Lupu, la Iaşi, şi mai departe, la hatmanul Bogdan Hmelniţki, în Ucraina, pentru a cuceri sprijin în intenţia principelul de-a ajunge rege al Poloniei. Purtători ai spiritului de dăruire oştăşească al strămoşilor lor, dintre chiorenii de origine, s-au afirmat ca mari comandanţi prefecţii Ioan Buteanu din Şomcuta şi Simion Balint din Vima Mică.

– Cum a rezistat ortodoxia atîtea secole în Transilvania?

– Fiind ortodoxia religia supuşilor, în Transilvania, stăpînii nu au avut interesul să o schimbe.  Dornici să ajungă “regi ai Daciei”, cu unificarea celor trei ţări româneşti sub un sceptru şi o religie în limba română, principii au numit episcopi români cu aşa-zisele “condiţii calvine”: slujba în limba română, tainele, reduse la cele strict propagate de Sfînta Scriptură. S-a dezvoltat astfel un “Rito romeno”, recunoscut de Papa ca un progres la românii din Transilvania. În Moldova şi Ţara Românească, slujbele în limba română s-au introdus mai tîrziu. Astfel că, la 1700, românii n-au făcut decît să reia legăturile cu Roma, în formula unei ortodoxii româneşti elevate.”Manifestul” de unire preciza că românii acceptau unirea cu Roma, dar nimic să nu se schimbe, ritul şi calendarul, iar de privilegiile celuilalt cler să se bucure şi  cel român.

– În perioada medievală, oamenii aveau un singur nume?

– La botez,  fiecare nou-născut primea un nume.  Sfintele scripturi spun că oamenii vor fi chemaţi la judecata cerească fiecare pe numele lui. Dar fiindcă în practica socială şi politică a fost nevoie să se facă deosebiri, numele a mai primit un adaus, pentru identificare. În înscrisurile de înnobiliare era trecut şi locul moşiei dăruite privilegiatului ( Luca Hossu-Lungu, caracteristica fizică -”de Mesteacăn”, iar fratele său, Vasile Hossu, “de Răstoci” ). Toţi descendenţii lor au purtat aşa-zisa “particulă nobiliară”, încadrîndu-se într-o  genealogie oficială, necesară pentru a-şi dovedi descendenţa directă şi dreptul la moşia iniţială.

– Ce se obţinea prin înnobilare? Un nume sau şi o proprietate?

– Individul merituos, viteaz şi credincios regelui era scos din starea de supus şi servitute şi trecut în cea de “om liber”, donat şi posesionat cu o moşie. Pentru aceasta i se fixa  chiar în diplomă obligaţia de a rămîne fidel, de-a participa la războaie, cînd era chemat. Prin înnobilare, putea să obţină un blazon, dar cel mai adesea o moşie liberă de impozit.

– Cît pămînt era necesar ca să fii înnobilat?

-Mărimea moşiei era variabilă; de obicei se rezuma la ceea ce a produs o familie prin defrişări de păduri sau curăţiri de păşuni. Pe domeniul Chioar, elita nobiliară s-a constituit din aceşti “iobagi” ai principelui, care foloseau 20-25 de iugăre de pămînt eliberat la înnobilare, pentru faptele de arme, serviciile aduse ţării şi conducătorului ei.

– Cînd şi-au pierdut nobilii privilegiile?

– După 1716, austriecii au desfiinţat “insurecţia nobliliară”, adică obligaţiile militare ale privilegiaţilor. Tendinţa a fost ca  armata să fie constituită din soldaţi iobagi pe viaţă şi mercenari plătiţi.  Micii nobili din Chioar nemaiavînd pămînt în folosinţă în contul serviciilor la cetate, au plecat spre Cîmpia Tisei, alţii spre Cîmpia Transilvaniei, intrînd fucţionari pe domeniile particulare sau fiscale, arendînd mici proprietăţi pe care le lucrau cu familiile. O mare înghesuială a fost la liceele romano-catolice, ca să  ajungă funcţionari, la cele din Blaj şi Beiuş, pentru a se califica preoţi. Treptat, au fost supuşi la impozite şi la sarcini publice, aşa că, la 1848, a fost doar o formalitate să se anuleze privilegiile lor. Desigur, titlul personal de nobilitate nu a fost desfiiţat niciodată. Aşa mai găsim şi astăzi bătrîni care îşi zic: “Io sînt dintre nemeşi”.

– Ce s-a întîmplat după 1848?

– În 1852 şi 1853, s-au dat nişte “patente” al împăratului de la Viena, prin care iobagii au fost împroprietăriţi cu pămîntul, casa şi grădina, pădurea şi păşunea şi alte bunuri folosite pînă atunci.

– Cine avea mai mulţi copii, nobilii sau iobagii?

– Abstinenţa era considerată “păcat”. Pe domeniul Chioar, Teleki Mihai cel Bătrîn, căpitanul suprem, era şi căpitan la Hust, şi guvernator al ţării, participa la toate războaiele, ceea ce nu l-a împiedicat să aibă… 18 copii. În 1769, cînd i s-a cerut o genealogie pentru a dovedi cîţi urmaşi are Vasile Hossu, înnobilat la 1633, Tabla Judiciară a Chioarului a numărat 20 de capi de familii pe sesia de la înnobilare… Copiii erau de la Dumnezeu şi trebuia să-i creşti atîţia cîţi primeşti, indiferent dacă eşti nobil, iobag, român, sas sau ungur.

– În sat mai există conştiinţa statutului nobilimii şi cel al iobagilor?

– Pînă în 1848, exista. Pe urmă, averea şi nu amintirile dădeau prestanţa.  Rar, unii mai evocau trecutul nobiliar, cîştigat cu sabia.

– Cum era bunicul dvs din partea mamei, care se trăgea din nemeşi?

– Avea conştiinţa “nemeşagului”. Ştia că şef al “Casei Dolha” trebuie să rămînă un bărbat – şi nu s-a  lăsat pînă n-a avut unul. Pe fete le-a măritat din casă, iar pe baştina pentru care avea acte de la principele Mihai Apafy I (1661-1690) l-a desemnat pe unchiul. Cu toate acestea, nu i-a lăsat nimic, decît după moarte, de frică să nu fie scos din titlul la care ştia că are dreptul “pînă mai poate ridica o mînă şi un picior”.

Maria Sângeorzan