UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA – MOMENT CRUCIAL ÎN ISTORIA POPORULUI ROMÂN (I)

Primul Război Mondial, a fost declanşat la 28 iulie 1914, în urma atentatului de la Sarajevo, petrecut exact cu o lună înainte, unde şi-a pierdut viaţa prinţul moştenitor Franz Ferdinand (şi soţia Sofia), cel care urma să ajungă pe tronul de împărat al Imperiului austro-ungar. Cu moartea lui Franz Ferdinand au murit şi proiectele de reformă radicală a monarhiei habsburgice. Despre cel ucis contemporanii spun că avea o minte luminată, cu deschidere spre modernizarea imperiului, până la transformarea lui într-o federaţie în care să acorde egalitate tuturor naţionalităţilor, diminuând astfel supremaţia naţiunilor austriacă şi maghiară, punct de vedere riscant la acea vreme. După atentatul de la Sarajevo au început atacurile împotriva guvernului sârb, acesta fiind făcut răspunzător de tragica întâmplare.

La 28 iulie, Austro-Ungaria declară război Serbiei. Rusia a încercat, prin acţiuni diplomatice, evitarea războiului, dar dându-şi seama de inevitabilitatea lui, a început mobilizarea armatei. De aceea, Germania a declarat război Rusiei şi Franţei, principalele puteri ale celei de-a doua coaliţii, Antanta. Germania a violat teritoriul Belgiei, iar Anglia, la rândul ei, a declarat, la 5 august, război Germaniei. Războiul mondial era dezlănţuit cu toată furia, în luptă angajându-se două tabere: Puterile Centrale (Austro-Ungaria şi Germania, cărora ulterior li s-a alăturat Turcia şi Bulgaria) şi Antanta (Rusia, Anglia şi Franţa, mai târziu Italia şi România).

Ca urmare a înfrângerilor suferite de Puterile Centrale şi a intensificării luptei de eliberare naţională a popoarelor subjugate, la sfârşitul războiului, în anul 1918, s-au destrămat toate imperiile şi, în locul lor, s-au născut naţiuni şi popoare, ţinute în împilare secole şi chiar milenii de către cei puternici. S-au prăbuşit imperiul otoman, imperiul ţarist, dar mai ales imperiul austro-ungar, dualismul constituit din două state mici – Austria şi Ungaria –, fără putere demografică şi economică, dar beneficiare ale unor conjuncturi de drept internaţional, adică dreptul celui mai puternic, au reuşit să exploateze economic, social şi naţional şi să umilească secole de-a rândul cel puţin zece naţiuni. Este vorba de italieni şi polonezi, de cehi şi sârbi, croaţi, sloveni, slovaci, bosniaci, ruteni şi români. Imperiul austro-ungar, mai ales în partea sa maghiară, adică în Transleithania, tutelată de Budapesta, şi care avea supuşi pe românii transilvăneni, pe slovaci, sârbi, bosniaci şi ruteni, a fost cel mai crunt. Aplicând principiul naţionalităţii, enunţat de preşedintele Statelor Unite ale Americii, la 14 ianuarie 1918, învingătorii: Franţa, Anglia, Rusia şi Statele Unite, pe de o parte, au obligat învinşii: Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria la tratative dure, prin care i-au determinat pe fiecare să accepte ca normă de drept internaţional principiul naţionalităţilor, să ofere foştilor supuşi şansa de a alge şi de a-şi decide singuri soarta. În felul acesta, pe teritoriul Europei au luat fiinţă noi state, care au avut la baza constituirii lor factorul demografic, al întâietăţii şi majorităţii, al unităţii de limbă, cultură şi tradiţii: Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi, bineînţeles, România.

Conform aceluiaşi principiu, Austria şi Ungaria au devenit şi ele state de sine stătătoare, însă mult mai mici. Austria a ajuns la o suprafaţă de 83.849 kmp, din cei 299.000 kmp, cât măsura partea sa de imperiu, Cisleithania, iar Ungariei i-au revenit 93.000 kmp, din cei 368.000 kmp, Transleithania, cum i se spunea, şi care includea teritorii din România, Serbia, Croaţia, Slovacia şi Ucraina subcarpatică. Este vorba de o scădere de patru ori a teritoriului acesteia, care, de fapt, nu era al ei.

Proclamarea statului naţional ungar ca stat independent, la 16 noiembrie 1918, separat de Austria, înseamnă implicit denunţarea Legii compromisului din 1867 şi a tuturor consecinţelor care decurg din acest act, inclusiv cu privire la Transilvania. Din acest moment, fosta Austro-Ungarie nu mai putea invoca anumite drepturi sau mandate asupra Transilvaniei.

Neţinând seama de aceste noi realităţi, de dreptul naţiunii române din Transilvania la autodeterminare, guvernanţii de la Budapesta doreau cu orice preţ ca Transilvania să rămână mai departe în cadrul statului naţional maghiar. Pentru mişcarea de eliberare naţională a românilor era limpede că cercurile guvernamentale maghiare nu renunţă la politica de dominaţie naţională. De aceea, apartenenţa şi viitorul acestui teritoriu vor fi decise de populaţia românească majoritară, ale cărei acţiuni de eliberare şi unitate naţională se radicalizează. În consecinţă, elitele politice şi intelectuale, laice şi ecleziastice ale românilor din aceste teritorii îşi vor asuma responsabilitatea de a înfăptui unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România.

În condiţiile relevate, cele două partide politice ale românilor din Transilvania, Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat, au procedat la unirea forţelor şi la sincronizarea strategiilor în vederea luptei comune pentru înfăptuirea aspiraţiilor de eliberare şi unitate naţională. În acest scop, la 6 octombrie 1918, reprezentanţii celor două partide s-au întâlnit la Budapesta şi au adoptat o platformă comună de acţiune în lupta pentru înfăptuirea idealului naţional. În virtutea acestei înţelegeri, la 12 octombrie 1918 s-au întrunit reprezentanţii Partidului Naţional Român la Oradea, unde au aprobat o Declaraţie redactată de Vasile Goldiş, care cuprindea în esenţă: afirmarea dreptului la autodeterminare a poporului român din Transilvania, pe temeiul dreptului firesc al naţiunii române de a-şi hotărî singură soarta.

În ziua de 18 octombrie 1918, Al. Vaida-Voievod, unul din principalii conducători ai PNR, a prezentat în parlamentul maghiar din Budapesta Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, rostind cvintele care aveau să declanşeze furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”. Este prima afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele american Woodrow Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a fi fundamentul păcii ce urma a fi încheiată. Rezoluţia Comitetului Executiv al PNR, citită de Vaida-Voievod, cuprinde, de asemenea, o critică virulentă la adresa politicii de oprimare naţională a românilor transilvăneni dusă de guvernul de la Budapesta în anii dualismului.

Din însărcinarea Comitetului Central al Secţiei Române a Partidului Social-Democrat din Ungaria (PSDU), o delegaţie formată din Ion Fluieraş, Iosif Jumanca, Enea Grapini şi Ion Mihuţ s-a întâlnit, la 28 octombrie 1918, cu deputaţi PNR din Parlamentul de la Budapesta. Aceştia au decis constituirea pe bază de paritate a unui organism care să coordoneze lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria numit Consiliul Naţional Român Central (CNRC). Consiliul era format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase reprezentanţi ai Partidului Social Democrat.

Pe baza unei hotărâri comune a celor două partide româneşti din Transilvania, la începutul lunii noiembrie 1918, sediul CNRC s-a mutat de la Budapesta la Arad, iar noua denumire era Consiliul Naţional Central. Devenind un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei, acesta şi-a asumat conducerea nemijlocită a destinelor naţiunii române din Transilvania pentru îndeplinirea idealurilor sale de eliberare şi unitate naţională, fructificând condiţiile favorabile ivite pe plan intern şi internaţional.

Legitimitatea Consiliului Naţional Central a fost întregită prin adeziunea celor două biserici româneşti, ortodoxă şi greco-catolică. Iniţiativa a aparţinut aproape simultan episcopului ortodox de Caransebeş, dr. Miron Cristea, viitorul patriarh al României întregite, şi episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, viitor cardinal, care au transmis circulare în eparhiile lor pentru a elimina pomenirea împăratului-rege din dinastia de Habsburg şi acestuia să i se substituie Consiliul Naţional Român. Episcopul Miron Cristea recomanda preoţilor ca rugăciunea să se facă pentru „Înalta noastră stăpânire naţională şi pentru Marele Sfat al naţiunii române”. Episcopul Iuliu Hossu este chiar mai direct în circulara nr. 4.344 din 8 noiembrie 1918, prin care se cere clerului şi poporului din eparhia sa să nu mai recunoască guvernul maghiar de la Budapesta, ci numai C.N.R. de la Arad, ca singurul reprezentant legal al neamului nostru.

În cursul lunii noiembrie, după modelul Consiliului Naţional Central, în judeţele şi localităţile din Transilvania s-au organizat consilii naţionale române care şi-au asumat rolul de organe politice naţionale ale întregii populaţii româneşti din Transilvania. În paralel, s-au organizat gărzile naţionale militare, organe menite să introducă şi să protejeze noua administraţie românească din provincie. Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale create în judeţe, oraşe şi comune, Consiliul Naţional şi-a impus treptat controlul asupra celei mai mari părţi a Transilvaniei.

Consolidându-şi poziţia în Transilvania, în şedinţa din 9 noiembrie de la Arad, cei şase membri ai CNRC au trimis un ultimatum guvernului maghiar, cerându-i puterea de guvernare asupra celor 23 de comitate din Transilvania şi Ungaria locuite de români – Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu-Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc-Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Târnava Mică, Târnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei, Ciuc – şi regiuni din judeţele Bichiş, Cenad şi Ugocea. Se trece, astfel, de la loialitatea dinastică la loialitatea faţă de noile autorităţi instituite în cele 23 de judeţe.

Consecinţele acestei note ultimative au fost desfăşurarea la Arad, la 13-14 noiembrie 1918, a unor tratative româno-ungare, derulate după toate regulile diplomatice, între parteneri egali, CNRC şi guvernul revoluţionar maghiar, reprezentat de ministrul naţionalităţilor, Oszkár Iászi.

Delegaţia maghiară, încercând să ocolească esenţa cererilor românilor, formulate în nota ultimativă, propunea menţinerea integrităţii Ungariei, „până la tratativele de pace”, ca un fel de scut faţă de „bolşevismul care ameninţa pe toţi deopotrivă”, cu acordarea autonomiei grupurilor naţionale din Transilvania. A doua zi, 14 noiembrie, la reluarea tratativelor, Vasile Goldiş a citit un comunicat al CNRC, în care se declara că „Naţiunea română pretinde cu tot dreptul independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorii”.

O ultimă încercare a delegaţiei ungare de a menţine Transilvania în frontierele Ungariei, prin acordarea unei largi autonomii, a fost şi ea respinsă de reprezentanţii românilor care voiau recunoaşterea clară a dreptului lor la autodeterminare naţională şi statală. Iuliu Maniu a rezumat, la 14 noiembrie, în două cuvinte obiectivul mişcării naţionale a românilor: „separare deplină”.

Eşecul tratativelor de la Arad a determinat intensificarea activităţilor politice consacrate pregătirii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, menită să hotărască Unirea Transilvaniei cu România.

La 18 noiembrie 1918 a fost dat publicităţii Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania adresat popoarelor lumii, în care se arată că naţiunea română şi-a declarat voinţa de a se constitui într-un stat liber şi independent, protestând, totodată, împotriva cererii guvernului ungur de a o supune dominaţiei şi oprimării.

În vederea consultării ample a fraţilor de peste Carpaţi şi a sincronizării acţiunilor puse în slujba cauzei Unirii, în prima jumătate a lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central a trimis la Iaşi pe profesorul de teologie Nicolae Bălan, de la Mitropolia Ortodoxă Română din Sibiu, viitorul mitropolit al Ardealului, pentru a informa guvernul român şi pe reprezentanţii Franţei în România, ambasadorul Saint-Aulaire, şi generalul Berthelot, şeful misiunii militare franceze, despre situaţia politică generală din Transilvania şi mai ales despre stadiul mişcării de autodeterminare şi unitate naţională. Din capitala Moldovei, după lungi discuţii cu oamenii politici români, fraţii Brătianu, Nicolae Iorga, Mihai Cantacuzino, cu generalul Prezan şi audienţă la regele Ferdinand, Nicolae Bălan a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş, pe care-l sfătuia să convoace neîntârziat, o adunare naţională românească la Alba Iulia, care să hotărască democratic, plebiscitar în legătură cu voinţa neclintită a întregii naţiuni privind Unirea Transilvaniei cu România. Sugestia era în deplină concordanţă cu proiectele conducătorilor mişcării naţionale a românilor din Transilvania.

Prin manifestul din 18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român face cunoscută opiniei publice româneşti convocarea Adunării Naţionale pentru ziua de 1 decembrie la Alba Iulia, pentru a proclama unirea românilor transilvăneni, bănăţeni, crişeni şi maramureşeni cu Regatul României, pentru aceasta invocându-se din nou principiul wilsonian, cel al autodeterminării.

Textul convocării stabilea componenţa Adunării Naţionale în următoarea structură: 1228 de delegaţi în total, din care un număr de 600 aleşi de Circumscripţiile electorale prin vot universal (câte 5 din fiecare circumscripţie), restul fiind delegaţi de drept care reprezentau confesiuni, instituţii, asociaţii, profesii etc. În majoritate, cei 628 de delegaţi de drept făceau parte din rândurile burgheziei naţionale, a intelectualităţii, ale micii burghezii; un număr de 58 de delegaţi erau reprezentanţi ai asociaţiilor de meseriaşi, iar 18 delegaţi reprezentau organizaţiile socialiştilor români. Reprezentanţii ţărănimii erau aleşi prin circumscripţiile electorale.

Publicat în ziua de 21 noiembrie, în ziarul „Românul”, organul de presă al Partidului Naţional Român, şi reluat apoi de întreaga presă românească din Transilvania şi cea din România, convocarea a determinat o puternică reverberaţie a conştiinţei naţionale a tuturor românilor.

Prof. univ. dr. IOAN BOJAN

(continuare în numărul următor al ziarului)