Unirea Bucovinei cu România

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai’’ în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă cu o analiză privind unirea Bucovinei cu România. Pentru a ajunge la actul unirii de la 28 noiembrie 1918, Bucovina a parcurs un drum anevoios presărat cu multe obstacole. În ediţia de astăzi, istoricul dr. Eliza Deac din cadrul Muzeului de Istorie al Universității Babeș-Bolyai prezintă contextul care a făcut posibilă unirea Bucovinei cu România.
La 28 noiembrie 2018 se împlinesc o sută de ani de la proclamarea unirii Bucovinei cu Regatul României. „Bucovina este acea nefericită parte a Moldovei care în toamna anului 1774 fusese ocupată de oștile imperiale ale Habsburgilor și cedată în urmă Austriei pentru deschiderea unui drum de legătură între Galiția, ce fusese de curând anexată de austrieci, și între Transilvania, încorporată împărăției habsburgice prin faimoasa diplomă leopoldină din 1691”, explica istoricul bucovinean Ion Nistor într-un studiu dedicat acestui important eveniment din istoria națională, la o distanță de zece ani de la desfășurarea lui. Cedarea de către Imperiul Otoman a acestui teritoriu românesc, pe cuprinsul căruia se aflau importante centre orășenești, culturale și religioase ale Moldovei, între care cetatea de scaun a lui Ștefan cel Mare, nu a putut fi împiedicată de protestele boierimii locale și a domnitorului de atunci, Grigore Ghica, acesta din urmă pierzându-și viața ca urmare a opoziției manifeste. Efectele separării de 144 de ani sunt însumate de însăși permanența în istoriografie a numelui pe care această zonă a Moldovei, fără o denumire specifică anterior anexării, l-a primit de la austrieci – Buchenland – nume ce nu transmite nimic despre identitatea etnică a locuitorilor săi care, în acest răstimp, au devenit conlocuitori cu un număr crescând de alte naționalități venite din teritoriile vecine din cadrul imperiului.
Unirea Bucovinei cu România la finalul Primului Război Mondial a fost un eveniment pregătit în patru etape: inițiativa spontană și radicală a unor intelectuali cernăuțeni de a declara printr-o publicație voința românilor bucovineni de a se alătura unei românimi întregite, consensul dintre aceștia și reprezentații partidelor politice la care se ajunge prin adunarea din 27 octombrie, sosirea trupelor române la Cernăuți în 11 octombrie, discuțiile dintre guvernul provizoriu al Bucovinei și autoritățile statului român privind forma cea mai potrivită de integrare, toate acestea conducând la proclamația oficială a unirii din 28 noiembrie.
Exercițiul de rememorare a evenimentelor din jurul zilei de 28 noiembrie 1918 este și un prilej de reamintire a unor figuri istorice cu rol hotărâtor în desfășurarea acestora: un profesor de limba și literatura română de la Universitatea din Cernăuți, recent întors de pe frontul austriac; un boier patriot, descendent al unei vițe moldovenești pomenite în vechile letopisețe, lider al unei generații de politicieni tineri, care, la trecerea dintre secolele XIX și XX, adoptă o ținută mai radicală decât a contemporanilor în lupta de emancipare a românilor bucovineni și care a petrecut ultimii doi ani ai războiului în arest la domiciliu ca urmare a memoriului adresat în 1915 lui Ion I.C. Brătianu, în care își exprima îngrijorarea privind soarta teritoriului Bucovinei după război; un profesor de istorie de la universitatea cernăuțeană, membru al Academiei Române, nevoit să plece, în timpul conflagrației mondiale, în Regatul României, unde a coordonat activitatea refugiaților din Bucovina și a menținut o strânsă legătură cu autoritățile statului, dar și cu românii ardeleni și basarabeni.
Întors de pe front în iunie 1918, chemat fiind de rectorul Universității din Cernăuți ca să-și reia îndatoririle ce-i reveneau în calitate de decan al Facultății de Litere, Sextil Pușcariu, alături de cercul său de cunoscuți din oraș, continuă să urmărească atent evoluția evenimentelor armate și a fluctuațiilor politice internaționale. La început de octombrie, în contextul cererii de armistițiu din partea Puterilor Centrale și al proclamării independenței Poloniei, care își reclamă teritoriile proprii din Germania și Austria, acest grup de intelectuali realizează, chiar mai devreme decât politicienii români, oportunitatea acestui moment de a da glas cerințelor locuitorilor din vechiul spațiu moldovenesc. La 13 octombrie, are loc în casa doctorului Isidor Bodea o întrunire în cadrul căreia se decide publicarea unei reviste politice cu trei apariții săptămânale, cu toate că niciunul dintre cei prezenți nu aparținea oficial vreunei grupări politice bucovinene, revistă pentru care juristul Vasile Bodnărescu propune numele de Glasul Bucovinei. Alături de acesta, între cei aleși ca redactori se numără trei colegi universitari ai lui Sextil Pușcariu: Alexe Procopovici, filolog și lingvist, Radu Sbiera, profesor de latină, și Max Hacman, profesor de drept. Fiecare dintre aceștia va lua parte la procesul de reorganizare a Bucovinei, ulterior proclamării unirii, ca membru în diverse organisme nou-create în acest scop. Pentru Pușcariu, implicarea în redactarea revistei prezenta un risc suplimentar în condițiile în care, în calitate de căpitan în armata austriacă, putea fi arestat ca trădător de patrie.
Mai mult decât o simplă expresie publică a unor năzuințe clare, Glasul Bucovinei era menit în primul rând să limpezească pentru public direcția tranșantă de urmat într-un moment în care alte publicații contemporane se dovedeau ezitante sau anacronice în vederi. În Memoriile sale, Pușcariu citează ziare ca Țara nouă (Suceava), Țăranul (Cernăuți) sau Foaia poporului, organul Partidului național-țărănesc, care încă mai exprimau încrederea în capacitatea monarhiei austriece de a soluționa problemele locale sau necesitatea loialității față de aceasta. În contrast cu asemenea opinii, Glasul Bucovinei are explicit printre obiective spulberarea ultimelor rămășițe de supunere datorate Austriei și orientarea cititorilor spre ideea unirii cu România. În acest sens, proclamația care deschide numărul întâi al revistei, apărut la 22 octombrie 1918, este formulată cu o limpezime care nu are nevoie de completări prin comentarii:
„Vrem: să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești;
Nu mai vrem: să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin, ci în schimbul jertfelor de sânge aduse în acest război – jertfe mai dureroase decât ale altor popoare –
pretindem: ca împreună cu frații noștri din Transilvania și Ungaria, cu care ne găsim în aceeași situație, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului.
Cerem: să putem aduce la congresul de pace aceste postulate ale noastre prin reprezentanți aleși de noi înșine din mijlocul națiunii noastre.”
În ciuda tonului extrem de hotărât al proclamației, semnatarii săi se dovedesc realiști în privința efectului propus: definindu-și gestul ca o manifestare românească spontană fără intenții politice, ei realizează că „nu aici, în Bucovina, se va hotărî asupra sorții noastre și că nu o mână de oameni, oricât de bine intenționați ar fi ei, vor putea decide asupra unei chestiuni care nu mai e numai a noastră, ci alcătuiește o parte a marei probleme europene”, dar, știind că luarea acestei decizii implică și consultarea celor vizați, consideră că este imperativ ca voința acestora să dobândească o expresie publică unanimă și neșovăitoare, pe care Pușcariu a făcut-o cunoscută și în exterior, trimițând imediat numere ale revistei în Moldova și Transilvania.
Pe de altă parte, fermitatea declarațiilor este justificată în finalul articolului prin chiar principiile enunțate la începutul anului de președintele american Woodrow Wilson și reiterate cu ocazia recentelor cereri de armistițiu din partea Puterilor Centrale. Evenimentele, care intervin între 13 și 22 octombrie, confirmă oportunitatea acestui demers. După manifestul împărătesc din 16 octombrie, prin care se oferea o întârziată autonomie popoarelor din cuprinsul teritoriului austriac în cadrul un posibil stat federal, la 18 octombrie Alexandru Vaida-Voievod făcea în Parlamentul maghiar o declarație similară cu aceea a bucovinenilor privind dreptul românilor din Transilvania de a-și decide singuri forma statală. Tot în 18 octombrie, Austro-Ungaria primea răspunsul președintelui Wilson privind cererea de armistițiu, în care acesta relua condițiile formulate prin cele 14 puncte.
Pe plan politic, în urma declarației împăratului Carol I, cei cinci deputați români ai Bucovinei din Parlamentul austriac hotărăsc, la 17 octombrie, constituirea unui consiliu național. Perspectiva acestora în privința viitorului provinciei era însă mult mai puțin coerentă, ba chiar divergentă față de aceea exprimată de Glasul Bucovinei, unul dintre ei luând în calcul chiar o împărțire a teritoriului cu cealaltă populație care-și reclama autoritatea asupra acestuia – ucrainienii. Săptămâna dintre 20 și 27 octombrie se prezintă astfel ca un interval de negocieri între cele două viziuni. Politicianul care în aceste zile ajunge reprezentantul oficial al atitudinii radicale a „glasiștilor” este boierul Iancu Flondor din Storojineț. Rezoluția finală se clarifică în 27 octombrie când, cu ocazia adunării naționale convocate de partidele românești, reprezentații poporului, reuniți în sala Palatului Național, se proclamă drept constituanta Bucovinei, care se pronunță în unanimitate pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat național și care instituie un consiliu național de 50 de membri, între care se află și o parte dintre „glasiști”, Sextil Pușcariu fiind unul dintre cei patru vicepreședinți. În zilele următoare, în condițiile în care guvernatorul austriac cedase autoritatea ucrainienilor, Iancu Flondor a solicitat intervenția armatei statului român în Bucovina. Trupele române conduse de generalul Iacob Zadik au ajuns la Cernăuți în ziua de 11 noiembrie. Sosirea acestora în piața centrală, unde erau așteptate de o mare mulțime, cu cincisprezece minute înainte de ora declarată a armistițiului general, dincolo de care niciun combatant nu mai avea permisiunea să înainteze, împrumută nuanța spectaculoasă a istoriilor al căror final fericit nu se decide decât în ultima clipă.
A doua zi, Consiliul Național, care suplinea rolul unui parlament, a ales un guvern provizoriu sub conducerea lui Flondor, în cadrul căruia Pușcariu a fost numit secretar de stat pentru afacerile externe. În această calitate, el este trimis la Iași unde, în urma întrevederilor cu reprezentații partidelor politice din România, cu familia regală, dar și cu vechi prieteni precum Ion Nistor, președintele Comitetului refugiaților bucovineni, ajunge la convingerea că forma cea mai potrivită de integrare pentru a asigura recunoașterea internațională la Conferința de Pace este unirea necondiționată. La 23 noiembrie, revenea la Cernăuți un prim grup de refugiați, între care și Ion Nistor, care ajunge astfel să colaboreze cu Iancu Flondor în privința acțiunilor politice imediate. Prima dintre acestea a fost convocarea Congresului general al populației Bucovinei pe data de 15/28 noiembrie la Palatul mitropolitan din Cernăuți și proclamarea oficială a „Unirii necondiționate și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României” (din moțiunea rostită de Iancu Flondor).
Însă după momentele sale de entuziasm și exaltare, istoria continuă în forme în care diferențele de vederi revin sub forme conflictuale. Divergențele nerezolvabile care apar în lunile următoare între cei doi nou-numiți miniștri de stat – Iancu Flondor la Cernăuți și Ion Nistor la București – vor duce la demisia celui dintâi în aprilie 1919. Rolul pe care l-a îndeplinit până la această retragere a fost obiectiv consemnat de contemporanul său, Pușcariu: „În revoluții (…), masa anonimă naște pe omul care decide izbânda unei mișcări.
În Bucovina, acest om providențial a fost Iancu Flondor. Fără revoluție, el ar fi trăit probabil retras la moșia sa, dezgustat de politica pe care o făceau alți români cu care pornise în tinerețe o acțiune de regenerare a vieții publice. Fără Iancu Flondor, revoluția din Bucovina sunt convins că n-ar fi reușit. (…)
Când stări normale au revenit, lumea i-a descoperit (…) păcate pe care nu le observase la el pe când îl aclama. Mai curând sau mai târziu, lumea își va schimba iarăși judecata despre el și îl va privi în lumina cea mai potrivită (…) pe care numai o distanțare în timp și asemănarea cu alte situații și împrejurări o pot naște”. (Memorii, pp. 330-331)
La final de martie 1919, Pușcariu însuși își consideră încheiată misiunea la Cernăuți, pe care îl va părăsi în curând pentru Cluj, unde este chemat să organizeze universitatea românească. Iată cum își rezumă activitatea sa din Bucovina: „Primind profesura și rectoratul la Cluj, pot să părăsesc politica după două succese frumoase: ca inițiator al Unirii și ca conducător al curentului sănătos căruia i-am pus temelia în Bucovina. Astfel, singura ambiție ce o am: de a lăsa un nume bun în țara în care am stat 12 ani ca urmaș al lui Pumnul, îmi va fi îndeplinită”. (Memorii, p. 363)
Ion Nistor, pe de altă parte, este cel care revine la Cernăuți. În calitate de ministru al Bucovinei și de istoric, va redacta memorii bine documentate pentru oficializarea integrității teritoriale așa cum a fost proclamată la 28 noiembrie, care nu s-a produs efectiv decât în urma unor îndelungate tratative. În același timp, la fel ca prietenul și colegul său, se va implica în reorganizarea vieții academice, devenind în 1920, rector al Universității din Cernăuți. În perioada interbelică va fi prezent în repetate rânduri ca ministru în diferite guverne. Din această funcție va demisiona în iunie 1940, când Basarabia și Bucovina de Nord au fost ocupate de trupele sovietice.
După această nouă divizare, unitatea teritorială nu a mai putut fi refăcută conform proclamației din 28 noiembrie 1918. Tratatul de pace, încheiat la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, ceda același teritoriu sovieticilor. În 1991, statul reconstituit al Ucrainei păstra în continuare zona nordică a vechii provincii.
Istoria teritoriului bucovinean, asemeni tuturor teritoriilor de graniță care se interpun între marile puteri ale unui timp sau altul, reflectă microcosmic schimbările de mai restrânsă sau mai largă anvergură provocate de acestea. Evenimentele din noiembrie 1918 demonstrează însă că aceste forțe nu reprezintă întotdeauna factori decisivi: inițiatorii unirii au arătat că între un proiect enunțat printr-o proclamație și realizarea sa practică poate să existe, chiar dacă nu „pe vecie”, o suprapunere completă.

Dr. Eliza Deac
Direcția Patrimoniu Cultural Universitar, Muzeul de Istorie al Universității Babeș-Bolyai

Bibliografie selectivă:

Gafița Vlad, Iancu Flondor (1865-1924) și mișcarea națională a românilor din Bucovina, Iași, Junimea, 2008.
Nistor, Ion I., Unirea Bucovinei: 28 noiembrie 1918: studiu și documente, Cluj-Napoca, Napoca Star, 2010 [1928].
Popescu, Andrei (ed.), Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, București, Humanitas, 2017.
Puşcariu, Sextil, Memorii, Bucureşti, Minerva, 1978.

Surse fotografii:
Popescu, Andrei (ed.), Iancu Flondor, 2017; www.radioiasi.ro; https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=33798381

Articole din aceeasi categorie