Un veac de cercetare transilvană – Institutul de Istorie din Cluj la ceas aniversar (1920-2020)

Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române împlinește în primele zile ale lunii februarie 2020 un veac de existență în slujba națiunii române și a cercetării științifice. Acest moment aniversar va fi marcat printr-o serie de activităţi care vor fi organizate pe parcursul anului 2020. Una dintre acestea va consta în prezentarea pe data de 30 ianuarie 2020, ora 12, a unui material sintetic despre istoria institutului în peste 100 de şcoli din ţară, activitate în care sunt implicaţi cercetători şi profesori de istorie. Anticipând această activitate, vă oferim o expunere a istoriei prestigioasei instituţii de cercetare în suta de ani care s-a scurs de la înfiinţarea ei.

Piatra de temelie a Institutului de Istorie Națională din Cluj a fost pusă la 1 februarie 1920, prin decizie regală, cu prilejul inaugurării oficiale a universității clujene, pe lângă care urma a-și desfășura activitatea. Întemeierea Institutului a fost parte integrantă a unei activități ample a istoricilor Alexandru Lapedatu (1876–1950) și Ioan Lupaș (1880–1967), care a vizat crearea infrastructurii academice adecvate la Cluj și formarea unor noi generații de cercetători. Misiunea Institutului în societatea românească interbelică a fost aceea de a întreprinde o cercetare științifică obiectivă asupra trecutului românilor transilvăneni, pentru realizarea căreia era necesară mai întâi publicarea colecțiilor istorice, apreciate ca fundamentale în atingerea obiectivelor propuse, apoi alcătuirea unei biblioteci de specialitate, întocmirea unei bibliografii istorice românești, editarea unui Anuar și a altor publicații. Scopul acestor publicații era acela de a se constitui în contribuții originale și mărturii la progresul istoriografiei naționale.

În perioada interbelică, misiunea științifică propusă a beneficiat de implicarea unor tineri cercetători: Dimitrie Braharu, Natalia Braharu, Constantin Cârlănescu, Olimpiu Boitoş, Ioan Flucuş, Ana Herţia, Hortensia Georgescu, Aurel Decei, Ontario Podea, Gheorghe Vinulescu, Septimiu Martin, Ioachim Crăciun, Nicolae Buta, Ştefan Pascu, Rolf Kutschera, Alexandru Neamţu.

Obiectivele programului de cercetare, prefigurat încă din toamna anului 1919 și publicat punctual în primul număr al Anuarului Institutului de Istorie Națională, aveau să fie atinse pas cu pas. Mai întâi în anul 1922 a văzut lumina tiparului primul număr al Anuarului, cel dintâi periodic științific de istorie în limba română din Transilvania. Deoarece existau cercetări mai ample care nu puteau fi publicate în paginile Anuarului, direcțiunea Institutului a decis publicarea acestora în lucrări de sine stătătoare adunate într-o colecție intitulată „Biblioteca istorică a Institutului”.

Primul institut de cercetare istorică din România

Institutul Național de Istorie din Cluj, primul institut de cercetare istorică din România, nu putea să funcționeze fără o bibliotecă și fără publicații de specialitate. La 1 septembrie 1922, biblioteca Institutului era parțial organizată, cuprinzând 4813 volume și 718 colecții de reviste și ziare. Fondul inițial al bibliotecii s-a constituit din donații: ale Academiei Române, Casei Școalelor, Societatea de Geografie, fostei Case a Bisericii și a unor particulari, printre care s-au numărat Vintilă Brătianu, Valeriu Braniște, Nicolae Iorga etc. În 1926, după moartea marelui filolog Vasile Bogrea, biblioteca sa a îmbogățit fondul de carte al Institutului, care astfel a ajuns la numărul de 12.000 volume.

Un alt obiectiv enunțat în programul inițial și asumat de directorii și personalul Institutului a fost acela al întocmirii unei bibliografii istorice de specialitate care să-i ajute pe cercetători în studiile lor, bibliografie care să fie redactată după cele mai noi norme și metode de lucru în domeniu. Acest obiectiv s-a dovedit destul de dificil de realizat, mai ales în primii ani, datorită precarității materialului de cercetat. Niciuna dintre bibliotecile clujene nu deținea colecții complete ale periodicelor românești, neexistând nici personal pregătit pentru acest tip de activitate minuțioasă și pretențioasă. Situația avea să cunoască o schimbare favorabilă în anii ce au urmat, astfel încât în numărul II al Anuarului apărea un repertoriu bibliografic referitor la producția istoriografică românească din anii 1921-1922. Întocmirea acestuia a fost posibilă grație implicării tinerilor cecetători Ioachim Crăciun și Ioan Lupu, care și-au asumat laborioasa activitate de repertorizare a lucrărilor cu caracter istoric apărute pe teritoriul României. Documentarea s-a realizat în cea mai înzestrată bibliotecă a țării, respectiv cea a Academiei Române. Cu acest repertoriu bibliografic s-a conturat la Institutul de Istorie Națională din Cluj o nouă arie de cercetare științifică, bibliografia istorică, consacrându-se în perioada postbelică ca o emblemă a școlii clujene de istoriografie.

În primii ani după înființare, Institutul a funcționat în două încăperi din clădirea centrală a Universității „Ferdinand I”. Abia în anul 1929, conducerea Institutului a reușit să cumpere imobilul din str. N. Iorga, nr. 11 (azi Napoca 11). În cei 5 ani cât a funcționat în local propriu, Institutul Național de Istorie a cunoscut o intensă etapă de organizare internă, după modelul institutelor de cercetare similare din Occidentul Europei. Din păcate, această etapă avea să fie brusc întreruptă în vara anului 1940, în contextul aplicării Dictatului de la Viena. Vreme de 5 ani, Institutul de Istorie Națională s-a aflat în refugiu la Sibiu. Conducerea Institutului i-a revenit pe mai departe profesorului Lupaș până la pensionarea sa în anul 1945, când ștafeta a fost preluată, pentru scurtă vreme, de profesorul Ioan Moga (1945-1949).

În 1948, la scurt timp după instaurarea regimului comunist în România, Institutul de Istorie Națională a fost contopit cu Institutul de Istorie Universală din Cluj, cu Institutului de Studii Clasice din Cluj și cu Institutului de Studii Sociale de la Universitatea Bolyai din Cluj, creându-se astfel Institutul de Istorie și Filosofie din Cluj. În acest context, Institutul a fost trecut din subordinea Universității Victor Babeș în cea a nou-createi Academii a RPR. Parcursul instituțional postbelic, complicat și adeseori fragmentat, a însemnat translația graduală a unor centre de cercetare oarecum periferice ca vizibilitate în mediul universitar interbelic românesc în prim-planul vieții științifice naționale. Mai concret, comparat cu perioada interbelică, când activitățile erau în general derulate prin implicarea unui număr restrâns de tineri istorici, după 1950 schema de personal a crescut semnificativ și o dată cu aceasta cantitatea producției științifice. Programele de cercetare derulate în Institut nu doar că au implicat mobilizarea cercetătorilor și cooptarea unor specialiști din alte instituții de cercetare ale Clujului, dar au deschis numeroase colaborări cu istorii din București, Iași, Sibiu, Timișoara sau Târgu Mureș.

Institutul, pus în situații dificile

Desigur, ingerința politicului a pus institutul în situații dificile de mai multe ori în răstimpul perioadei postbelice. În 1948, au fost excluși din Academia Română, câțiva din istoricii de referință ai Institutului de Istorie Națională: Silviu Dragomir (președintele Secției de Istorie la acel moment), Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaș și Ștefan Meteș. Ulterior, în 1950, aceștia au fost închiși la Sighet. A trebuit să treacă mai bine de patru decenii, până în 3 iulie 1990, când aceștia au fost repuși postum în drepturi printr-o Ședință Solemnă a Academiei Române. În 1952, în contextual așa-zisei demascări a devierii de dreapta, în urma căreia Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost excluși de la vârful conducerii PMR, la nivelul țării a început o campanie extinsă de epurare a intelectualității ostile regimului comunist. Cu acel prilej, Francisc Pall, Virgil Vătășianu, Ștefan Pascu, Mihail Dan și Ioan Lungu au fost înlăturați din rândurile Institutului de Istorie, prevederile legale ale momentului permițându-le să fie încadrați doar ca și cercetători în acord. Reprimirea celor excluși a fost posibilă abia după 1956 în condițiile dezghețului ideologic inițiat de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej după moartea lui Stalin în 1953. Din nou, în 1975, decizia transferului institutului către Universitatea „Babeș Bolyai” a fost în scurt timp urmată de o serie de măsuri pentru reducerea cheltuielilor de personal, opt membri ai colectivului de cercetare fiind înlăturați, fie prin pensionare, fie prin redistribuire pe alte posturi.

Însă, în ciuda unor astfel de momente de încercare, activitatea de cercetare a colectivelor Institutului a fost impresionantă. Încă de la început, prin acțiunile directorului Constantin Daicoviciu, au fost aduși laolaltă specialiști cu experiență, și tineri istorici cu perspective profesionale notabile. Eforturile de profesionalizare au fost continuate și de Ștefan Pascu, director al Institutului între 1973 și 1990. Noua comunitate profesională a editat printr-un prim efort colectiv, în anul 1949, lucrarea Izvoare ale istoriei moderne și contemporane ale României, 1800-1900, inițiindu-se astfel lunga serie de colecții de documente care avea să consacre Institutul la nivel național și internațional. Un an mai târziu, în 1950, a început munca de editare a izvoarelor de istorie medie a României, concretizate în Documente privind istoria României (DIR), Series C Transilvania din care au fost redactate două volume metodologice și șase volume de documente, continuate după 1977 sub denumirea Documenta Romaniae Historica, Series C. Transilvania(sec. XI-XIV) din care au fost editate până în prezent volumele X-XVII. Tot în 1950 a început editarea documentelor de istorie modernă, concretizate în Documente privind Revoluţia de la 1848 în Ţările Române, unde Institutului îi revine, Seria C. Transilvania, din care au apărut doisprezece volume. Începând cu anii 1960, noi serii de documente au fost inițiate. În 1962, a început publicarea Documentelor privind istorie României: Colecția Eudoxiu Hurmuzaki. În 1964, a început editarea, ca serie unică în ţară, a Izvoarelor Răscoalei lui Horea, divizată în două tipologii: izvoare diplomatice şi izvoare narative, apărând până acum unsprezece volume în seria A și alte șase în seria B. În 1973, a apărut primul volum din George Bariț și contemporanii săi, un corpus de corespondență privind istoria culturală și politică modernă a României, până în 2003 publicându-se zece volume. În 1975, vedea lumina tiparului primul volum din Problema naţională a românilor din Imperiul Habsburgic (1849-1918): Documente şi studii, în prezent fiind deja editate opt volume. Începând cu anul 1962, colectivul de bibliografie a demarat proiectul Bibliografiei Istorice a României, din care între 1970 și 2010, s-au publicat treisprezece volume. De asemenea, în 1956 a apărut Studii și cercetări de istorie, o primă revistă dedicată exclusiv cercetărilor de istorie publicată la Cluj după 1948, care în 1958 și-a schimbat numele în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj.

Reîntoarcerea Institutului la Academia Română

În ianuarie 1990, adunarea generală a decis reîntoarcerea Institutului la Academia Română, și alegerea lui Aurel Răduțiu în funcția de director. Ulterior, în același an, Institutul de Istorie și Arheologie s-a separat în două entități distincte: Institutul de Istorie și Institutul de Arheologie și Istoria Artei. În anul 2001 prin hotărârea 1366/27.XII.2001 a Guvernului României, Institutul de Istorie a fuzionat cu Institutul de cercetări socio-umane, devenind Institutul de Istorie „George Barițiu”. Din 2010, funcționează în noua clădire de pe strada M. Kogălniceanu nr. 12-14. Începând cu anul 1996, institutul a dobândit dreptul de a organiza doctorate în domeniul istorie, fiind confirmate până acum 110 titluri de doctor. Din punct de vedere științific, sub coordonarea directorilor Camil Mureșanu (între 1995 și 2008), Nicolae Edroiu (între 2008 și 2018), și Ioan Bolovan (din 2018), colectivele de cercetători au continuat direcțiile de analiză științifică care au consacrat Institutul de Istorie din Cluj ca un centru de excelență național, preocupându-se totodată cu deschiderea unor direcții de analiză noi.

C.Ş. II Mirela Andrei Popa

C.Ş. III Mara Mărginean