UN MILENIU DE ISTORIE, REZISTENŢĂ ŞI LUPTĂ A ROMÂNILOR DIN ARDEAL (sec. X-XX) (III)

urmare din numărul trecut al ziarului

În Transilvania, momentul culminant al revoluţiei l-a constituit Marea Adunare Naţională a Românilor pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj, în 3-5/15-17 mai 1848, la care au participat peste 40.000 de români transilvăneni. În fruntea revoluţiei s-au remarcat personalităţi de seamă: Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu, Andrei Şaguna, Alexandru Papiu Ilarian, Eftimie Murgu, Axente Sever, Ioan Buteanu ş.a. Adunarea de la Blaj a aprobat programul revoluţionar intitulat „Petiţiunea naţională”, din care se desprind principalele obiective ale revoluţiei române din Transilvania: emanciparea socială prin desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor – fără nicio despăgubire; pe de altă parte, românii au reacţionat energic faţă de conducătorii revoluţiei maghiare în frunte cu Kossuth Lajos de a realiza o unire forţată a Transilvaniei cu Ungaria, fapt prin care se urmărea lichidarea individualităţii politico-administrative a Principatului şi dispariţia tuturor naţiunilor nemaghiare de aici printr-un program de maghiarizare a acestora, încît să rezulte pe acest teritoriu o singură naţiune – cea maghiară. În celebrul său discurs din Catedrala Blajului (2 mai 1848), Simion Bărnuţiu s-a pronunţat categoric împotriva acestei politici, arătînd că „uniunea aceasta pentru unguri e libertate nemărginită, pentru români – servitute eternă”. În ciuda opoziţiei românilor, care constituiau populţia majoritară aici, Dieta nobililor maghiari de la Cluj a votat la 18/30 mai 1848 „uniunea” Principatului Transilvania cu Ungaria, act politic sancţionat apoi de împăratul habsburgic Ferdinand I, prin care a urmărit dezbinarea forţelor revoluţionare române şi maghiare, cu scopul de a le supune mai uşor, ceea ce, pînă la urmă a şi reuşit. În replică, românii au reacţionat energic. La 3/13 septembrie 1848 a avut loc o nouă adunare populară, tot la Blaj, unde românii, în număr de peste 60.000, au venit înarmaţi, hotărîţi să-şi apere cu orice preţ fiinţa naţională. În primăvara şi vara anului 1849, armatele guvernului ungar, conduse de generalul Bem, reuşesc să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei, cu excepţia zonei Munţilor Apuseni, unde au întîmpinat replica dîrză a moţilor, sub comanda lui Avram Iancu. Pentru anihilarea oricărei forme de rezistenţă a românilor ardeleni, pentru supunerea lor forţată, nobilimea maghiară a lansat lozinca „Uniune sau moarte”, în virtutea căruia a organizat „tribunalele de sînge” şi au fost lansate asupra localităţilot româneşti numeroase expediţii înarmate, cărora le-au căzut victime zeci de mii de români. Gărzile militare secuieşti, create în cadrul adunării secuilor, ţinută la Lutiţa (3-4 octombrie 1848) au venit în sprijinul administraţiei maghiare, au ucis şi schingiuit prin cruzimi înfiorătoare mii de români, la Reghin, Valea Gurghiului, zona Mureşului superior. La începutul lunii noiembrie 1848, detaşamentele secuilor au fost înfrînte la Tg. Mureş de către armata austriacă.

În ianuarie – iulie 1849, are loc epopeea apărării Munţilor Apuseni de către armatele ţărăneşti comandate de Avram Iancu, atît împotriva încercărilor armatelor nemeşilor maghiari, cît şi a Armatei Revoluţionare Maghiare, condusă de Bem Josef, de ocupare a Ţării Moţilor, bastionul rezistenţei naţionale româneşti.

În acest context, Avram Iancu s-a înscris în istoria românilor ca exponentul de frunte al revoluţiei de la 1848-1849 în Transilvania, organizatorul oastei populare revoluţionare, care a apărat cu credinţă şi cu sacrificii zona Munţilor Apuseni de asalturile repetate ale trupelor maghiare. Toate acestea, în condiţiile în care zona Apusenilor rămăsese singurul teritoriu neocupat de armata guvernului Kossuth, comandată de generalul Bem, care pusese stăpînire pe întreaga Transilvanie, în vederea alipirii ei forţate la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române majoritare. Organizîndu-şi oamenii în 15 legiuni militare conduse de prefecţi şi tribuni, el însuşi prefect al Legiunii „Auraria Gemina”, a avut numai în perioada octombrie 1848 şi pînă după jumătatea lunii iunie 1849, cel puţin 14 înfruntări sîngeroase. Acestea au continuat însă pe parcursul lunii iulie 1849, cînd tribunii lui Iancu zdrobesc ultimele companii de honvezi ajunse în zona dintre Geoagiu şi Remet.

În acest răstimp, au avut loc apeluri ale lui Nicolae Bălcescu către Kossuth şi către Avram Iancu, pentru a înceta vărsările de sînge şi a-şi uni eforturile împotriva duşmanului comun – Imperiul habsburgic. Dar Kossuth şi colaboratorii săi nu au renunţat la atitudinea arogantă de stăpînitori şi nu de colaboratori ai românilor; nu au renunţat la anexarea Transilvaniei; nu au acceptat niciun fel de drepturi politice şi sociale pentru români, din contră, au aţîţat populaţia maghiară, îndeosebi pe secui, la un război necruţător împotriva românilor transilvăneni. Abia cînd armatele ruso-austriece se apropiau de înfrîngerea revoluţiei, guvernul Ungariei, constrîns de împrejurări, a acceptat să semneze cu Nicolae Bălcescu, la Seghedin, în 2/14 iulie 1849, „Proiectul de pacificare”, act prin care guvernul ungar se obliga să asigure românilor dreptul la folosirea limbii materne, abolirea corvezilor şi prestaţiilor feudale ş.a., iar românii se obligau la o colaborare cu ungurii împotriva habsburgilor. Înţelegerea s-a realizat însă prea tîrziu şi nu mai era timp de a fi pusă în practică; considerînd-o tardivă, inutilă şi lipsită de sinceritate din partea conducătorilor maghiari, Avram Iancu a refuzat să o semneze. La 9/31 iunie 1849, armata revoluţionară maghiară, comandată de generalul Bem, este înfrîntă de trupele ruse la Albeşti, lîngă Sighişoara; la 29 iulie/10 august are loc înfrîngerea decisivă a armatei maghiare, la sud de Timişoara. Abia în ziua aceea, Kossuth emite decretul de încetare a luptelor între unguri şi români. La 1/13 august 1849, armata maghiară sub comanda generalului Gorgey Arthur, capitulează la Şiria, lîngă Arad.

Nenorocirile încleştării din 1848-1849, determinate de nesocotirea drepturilor legitime ale naţiunii române, au avut urmări nefaste şi pentru unguri, şi pentru români. Românii din Apuseni au pierdut patru prefecţi, mai mulţi subprefecţi, peste 10 tribuni, peste 100 de centurioni, mai bine de 100 de preoţi şi protopopi spînzuraţi, cca. 300 de sate şi peste 40.000 de ţărani ucişi, împuşcaţi, spînzuraţi sau căzuţi în lupte. Acesta este doar o parte din preţul pe care l-au plătit moţii, în frunte cu Avram Iancu, pentru ca cetatea Apusenilor să rămînă singurul teritoriu din Transilvania care nu s-a aflat niciodată sub ocupaţia militară maghiară.

După ce, în iulie-august 1849, trupele habsburgice şi ţariste au lichidat revoluţia ungară, Transilvania a trecut sub administraţia directă a guvernului imperial de la Viena. Românii din Transilvania nu vor mai avea statut de „popor tolerat”.

La sfîrşitul verii anului 1849 se instaurează „regimul absolutist de stat” (guvern militar în Transilvania), cu numeroase consecinţe negative şi pentru români, printre care suprimarea libertăţii cuvîntului şi a adunărilor.

Înfrîngerea Austriei în războaiele cu Italia şi Franţa în anul 1859, activarea mişcărilor naţionale a popoarelor din monarhie au obligat Curtea de la Viena să renunţe treptat la sistemul absolutist de guvernare şi să treacă la cel liberal-constituţional.

Pînă la reorganizarea Imperiului pe baze dualiste, s-au adoptat mai multe acte legislative (patente imperiale) prin care se oficia încetarea regimului neoabsolutist, anunţînd totodată trecerea la sistemul constituţional de guvernare. În unele dintre ele erau recunoscute oficial şi revendicările românilor ardeleni, care în timpul revoluţiei din 1848-1849 şi-au arătat fidelitatea faţă de Curtea de la Viena.

Astfel, la 14/26 februarie 1861 se emite patenta imperială, prin care se recunoaşte autonomia Marelui Principat al Transilvaniei (Ardealul) şi, implicit, abolirea hotărîrii de unire a Transilvaniei cu Ungaria, adoptată în timpul revoluţiei din 1848-1849, nu era, însă, recunoscută autonomia Banatului, inclus în Voivodina sîrbească şi nici a Crişanei şi Maramureşului, incluse în Ungaria.

Planul de înfiinţare a Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei a fost finalizat la 24 decembrie 1864, cînd împăratul Franz Josef a aprobat crearea „mitropoliei românilor greco-orientali din Transilvania şi Ungaria”, Andrei Şaguna devenind mitropolit, iar mitrolopolia scoasă de sub jurisdicţia ecleziastică sîrbă de la Karlowitz. (incidenţa dintre interesele Curţii de la Viena şi strategia liderilor mişcării naţionale româneşti a făcut posibilă, în sfîrşit, după ani de tergiversări, alegerea primei Diete a Transilvaniei după revoluţia din 1848-1849.

În urma scrutinului electoral din vara anului 1863, pentru prima dată în istoria Transilvaniei, românii obţin cel mai mare număr de locuri în Dieta Transilvaniei de la Sibiu: 48 de deputaţi români, 44 de deputaţi maghiari şi 33 de deputaţi saşi. Acestora li se adaugă deputaţii regalişti numiţi de împărat: 10 români, 11 saşi şi 12 maghiari.

În cele două sesiuni ţinute la Sibiu, între 15 iulie – 13 octombrie 1863, 23 mai – 29 octombrie 186, Dieta Transilvanei a votat importante acte normative pentru români prezentînd interes deosebit două legi votate şi promulgate în anul 1863: Legea pentru egala îndreptăţire a naţiunii române, care pune pe picior de egalitate naţiunea română cu cele privilegiate în legislaţia anterioare şi Legea prin care limba română, maghiară şi germană erau recunoscute ca limbi ale adminsitraţiei publice.

În 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist (Imperiul austro-ungar).

Ziua de 8 iunie 1867, cînd Franz Josef a fost încoronat şi rege al Ungariei, constituie de fapt încetarea absolutismului austriac şi începutul dualismului austro-ungar, în cadrul căruia Transilvania este încorporată în Ungaria, pierzîndu-şi individualitatea politico-teritorială, adică statutul de voievodat şi apoi de principat autonom pe care l-a avut timp de mai multe secole. În toate aceste trei epoci – epoca voievodatelor din timpurile străvechi pînă în 1526, epoca principatului independent din 1256 pînă în 1691, epoca Marelui Principat Autonom (1691-1867), cînd împăratul Austriei deţinea şi funcţia de mare principe al Ardealului – această provincie românească şi-a păstrat autonomia faţă de puterea centrală cu sediul la Viena.

Cele prezentate mai sus dovedesc că Transilvania nu a aparţinut Ungariei decît în perioada dualismului austro-ungar, 1861-1918, deci 51 de ani.

După ce în iunie 1867 împăratul Franz Josef semnează legea privitoare la unirea Transilvaniei cu Ungaria, pentru românii din această provincie urmează cinci decenii de privaţiuni şi nedreptăţi umilitoare, anii în care autorităţile maghiare au trecut cu înverşunare la aplicarea politicii de maghiarizare forţată.

În anul 1869, Parlamentul de la Budapesta a adoptat patru legi – Legea minorităţilor, Legea presei, Legea învăţămîntului şi Legea electorală – prin care se declanşa procesul maghiarizării forţate, însoţite de introducerea cenzurii şi înăbuşirea aspiraţiilor naţionale ale românilor, slovacilor, croaţilor şi slovenilor.

Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj, urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta, conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională.

Nobilii şi secuii erau scutiţi de la obligaţia cenzitară, în schimb, ţăranii, în marea majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane. Aşa s-a ajuns la situaţia paradoxală ca, în Parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că, din cele 63 de comitate ale Ungariei, doar 28 aveau o populaţie majoritară maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii care să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi. Ignorînd realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă, şi a decretat limba maghiară ca singura limbă oficială. Limba maghiară era predată în toate şcolile, pe cînd limbile naţionalităţilor nemaghiare puteau fi folosite numai în învăţămîntul confesional.

Întreaga legislaţie votată de Parlamentul ungar după 1867 a urmărit realizarea unui stat naţional maghiar omogen. Aceasta nu putea fi pusă în aplicare, avînd în vedere numărul mai mic al maghiarilor, decît cel aparţinînd altor naţionalităţi, fără maghiarizarea forţată a celor din urmă. Prin asimilarea naţionalităţilor s-a reuşit creşterea ponderii maghiarilor în stat de la 44,6% în anul 1880 la 54,5% în anul 1910.

În anul 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român au înaintat împăratului Franz Josef un memorandum al românilor din Transilvania şi Ungaria, prin care se denunţă public politica de asuprire naţională şi socială promovată de guvernul de la Budapesta după constituirea dualismului austro-ungar (1867) şi alipirea forţată a Transilvaniei la Ungaria.

Guvernul de la Budapesta i-a acuzat pe memorandişti de trădare, trimiţîndu-i în judecată. Procesul s-a desfăşurat la Cluj în perioada 7-25 mai 1894. A fost un proces politic al guvernului ungar împotriva celor 14 membri ai Comitetului Central al PNR, între care dr. Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Iuliu Croitoru, Teodor Mihali ş.a., aceştia au fost condamnaţi la închisoare pe termen de la 3 luni la 5 ani, fiind întemniţaţi în închisorile de la Vac şi Seghedin.

La încheierea Primului Război Mondial în contextul prăbuşirii Imperiului austro-unagr, al intensificării mişcărilor de eliberare naţională, pentru românii ardeleni apare posibilitatea desprinderii de Imperiu şi unirea cu Patria Mamă, România.

În aceste condiţii, românii organizează, la data de 1 decembrie 1918, o Adunare Naţională la Alba Iulia, la care au participat 100.000 de persoane, unde au hotărît unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Prezentul articol este capitol din viitoarea carte
„BĂTĂLIE PENTRU ARDEAL”, autor Ioan BOJAN, ediţie completată şi adăugită, care va apărea în curînd.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Dr. Dan Ioan – O TEORIE FABRICATĂ aI O PSEUDO-PROBLEMĂ DIN ISTORIA TRANSILVANIEI, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994

2. Ioan Aurel POP, Ioan BOLOVAN – ISTORIA TRANSILVANIEI, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

3. Ştefan PASCU – DIN ISTORIA TRANSILVANIEI, vol. I

4. Nuţu ŞTEFAN – ISTORIA ROMÂNILOR ŞI CULTURA CIVICA, Editura Fundaţia Culturală „Vasile Netea”, Tîrgu Mureş, 2010

5. Aurel ROGOJAN – FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE – DELIRUL MAGHIAR: PROPAGANDĂ, SPIJONAJ aI EXTREMISM PENTRU UNGARIA SFÎNTULUI ŞTEFAN, Editura Compania, Bucureşti, 2011