UN MILENIU DE ISTORIE, REZISTENŢĂ ŞI LUPTĂ A ROMÂNILOR DIN ARDEAL (sec. X-XX) (II)

urmare din numărul trecut al ziarului

Un alt grup străin adus în Transilvania a fost cel al saşilor, în majoritate germanici, veniţi din apusul Europei (Germania, nord-estul Franţei, Belgia de azi), în secolele al XII-lea şi al XIII-lea şi aşezaţi în sudul şi estul Transilvaniei, pe un pămînt deja locuit de români, pecenegi, secui şi alţii. Saşii au primit în 1224 de la regele Ungariei largi privilegii („Bula de aur”), care le garanta libertatea pe acest pămînt şi-i făcea dependenţi direct de suveran şi nu de voievodul Transilvaniei.

Papa şi regii Ungariei au mai plănuit să colonizeze Transilvania în regiunea Braşovului (Ţara Bîrsei) pe Cavalerii Teutoni – ordin călugăresc militar, creat pe Locurile Sfinte. Aceştia au fost aduşi în Transilvania pe la anul 1211, în legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor şi cu scopul de a lărgi catolicismul printre „schismatici” (ortodocşi) şi păgîni (necreştini), dar au rămas numai 14 ani, intrînd în conflict cu regele Andrei al II-lea, care i-a expulzat din Transilvania.

În sec. al XIII-lea categoriile privilegiate au format nobilimea. Se presupune că majoritatea nobilimii iniţiale descinde din conducătorii gentilici. Lor li se alătură conducătorii secui, români şi saşi. Regii care au succedat dinastiei Arpadiene, în special Ludovic cel Mare, au întărit sistemul comitatelor nobiliare şi au introdus anumite cerinţe pentru recunoaşterea calităţii de nobil, printre care apartenenţa la religia catolică. În acest fel, în anul 1366, Ludovic cel Mare a refuzat în mod intenţionat principilor feudali români din Tansilvania acest drept. În timp, nobilimea maghiară i-a asimilat pe acei români care renunţau la credinţa ortodoxă în schimbul titlului de nobil.

În sec. al XV-lea s-au format trei naţiuni „politice”: nobilimea maghiară din comitate, conducătorii secuilor şi conducătorii saşilor. Ca urmare a răcoalei românilor şi maghiarilor de la Bobîlna, condusă de Buday Nagy Antal (1437), cele trei stări s-au unit într-un sistem numit „Unio Trium Nationum” („unirea celor trei naţiuni”), făgăduindu-şi sub jurămînt şi ameninţări grele să-şi dea ajutor unul altuia împotriva tuturor duşmanilor din afara ţării (turcii invadatori) şi dinăuntrul ei (populaţia satelor răsculate). La 2 februarie 1438, după ce răscoala a fost înfrîntă, cele trei „naţiuni înfrăţite” se întîlnesc la Turda, unde îşi reînnoiesc „uniunea frăţească” şi declară făţiş scopurile ei: „nimicirea şi strîrpirea răutăţii şi răscoalei ţăranilor nelegiuiţi”. Cum „ţăranii nelegiuiţi” erau, în majoritatea lor, români transilvăneni, populaţia majoritară a acestei provincii, deposedată de pămînturi şi transformată în iobagi pe domeniile nobiliare, era limpede că această „uniune” devenise în Transilvania instituţia nedreaptă şi odioasă care a împărţit societatea transilvană în naţiuni privilegiate, cu religiile lor, condamnîndu-i pe români la starea umilitoare de „toleraţi” sau „admişi”, tăindu-le sute de ani orice posibilitate de afirmare şi de emancipare socială şi naţională. „Uniunea frăţească” a celor trei clase privilegiate din Transilvania şi-a prelungit existenţa pînă la revoluţia din 1848, servind, în tot acest timp, ca un instrument de asuprire socială şi naţională a românilor transilvăneni.

În anul 1514 are loc războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja, la care au participat masiv şi iobagi români. După înfrîngerea răscoalei, „Dieta de la Pesta” („dieta sălbatică”) a adoptat un şir de măsuri („Codul în trei părţi – Tripartitum – numit şi „Codul lui Werböczi”), care agrava situaţia ţărănimii prin desfiinţarea dreptului de strămutare, legînd-o de glie.

În 1599-1600 este realizată prima unire a Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei de către Mihai Viteazul. El devine, după cum apreciau contemporanii în spirit umanist, un restitutor Daciae, adică acel principe care refăcuse vechea Dacie.

Mihai Viteazul ocupă tronul Ţării Româneşti în 1593, jurînd credinţă sultanului şi plătind la Istanbul mari sume de bani. Dar, odată ajuns domn, Mihai şi-a consolidat puterea în interior şi s-a pregătit de revolta împotriva dominaţiei otomane, devenită foarte apăsătoare, mai ales prin creşterea tributului, schimbarea deasă a domnilor, cumpărarea cu bani grei a tronului şi prin alte nedreptăţi şi obligaţii.

Cu o armată proprie de mercenari şi cu sprijinul transilvănenilor şi înţelegerea domnului Moldovei, Mihai a pornit la Bucureşti, în 1594, revolta antiotomană, obţinînd apoi strălucite victorii contra turcilor şi tătarilor, la nord şi la sud de Dunăre. Cea mai cunoscută bătălie a sa este cea de la Călugăreni, din 23 august 1595, între două armate disproporţionate ca număr: (vreo 16.000 de soldaţi ai domnitorului muntean, faţă de circa 100.000 de ostaşi ai lui Sinan Paşa), şi apoi cea de la Giurgiu, din octombrie 1595, în urma cărora pericolul otoman a fost înlăturat. În scurt timp, turcii au cerut pace şi l-au recunoscut, de nevoie, pe Mihai domn.

Pentru apărarea eficientă a ţării sale, era nevoie de o acţiune energică, menită să mărească baza umană, teritorială, economică a domniei, să consolideze puterea domnului şi să-i permită independenţa reală, mai ales în raport cu statul otoman. Folosindu-se de alianţa încheiată în 1598 cu împăratul Imperiului habsburgic, Rudolf, Mihai s-a gîndit să aducă sub propria autoritate cele trei ţări numite de umanişti Dacia. Ca urmare, în 1599, oastea Ţării Româneşti, condusă de Mihai Viteazul, trece munţii în Ardeal, pe valea Buzăului. Simultan, o altă oaste, sub comanda fraţilor Buzeşti şi a Banului Udrea, urma să urce pe Olt în sus, pentru a ajunge la Sibiu. În urma victoriei asupra lui Andrei Bathory la Şelimbăr (25 octombrie 1599), Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, îşi face, la 1 noiembrie 1599, intrarea triumfală în Alba Iulia, luînd sub stăpînirea sa întreg teritoriul Transilvaniei.

În ciuda urii nobilimii, Mihai este proclamat principe al Transilvaniei. Pentru a nu provoca susceptibilitatea împăratului Rudolf, Mihai s-a autointitulat „consilier şi locţiitor al împăratului …, căpitan general al oştilor imperiului”. A menţinut sistemul politic existent, dar a întreprins şi măsuri în favoarea românilor ardeleni, lipsiţi de drepturi politice, economice şi culturale. În Dieta Transilvaniei a introdus boieri munteni. În fruntea cetăţilor Gherla, Chioar, Făgăraş, Gurghiu a instalat căpitani şi garnizoane româneşti şi i-a scutit de robotă pe preoţii români. A aşezat la Alba Iulia Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei.

La începutul lunii mai 1600, Mihai pleacă din Transilvania spre Moldova, în fruntea unei armate alcătuite din 20.000 de pedeştri, 8.000 de călăreţi şi 24 de tunuri, pentru a-l înlătura de pe tron pe Ieremia Movilă, suspus al polonezilor, tributar turcilor şi duşmanul declarat al său. În sprijinul voievodului muntean pătrunde în Moldova vestitul general Baba Novac, în fruntea corpului său de oaste, alcătuit din 8.000 de haiduci. Dinspre sud se îndreaptă spre Moldova Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, avînd sub comanda sa 10.000 de luptători. După înfrîngerea rezistenţei organizate de armatele lui Ieremia Movilă, formate din moldoveni, turci şi tătari, la Bacău şi Suceava, la 16 mai 1600, Suceava capitulează, iar Mihai îşi pune cavaleria pe urmele lui Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, care fug spre Hotin. Astfel, Mihai devine domnul celei de-a treia ţări româneşti: Moldova.

Se împlineşte, astfel, gîndul cel mare al lui Mihai Viteazul, de unire sub autoritatea sa a celor trei state feudale româneşti, eveniment cu profundă semnificaţie în istoria românilor, chiar dacă în acea conjunctură politică europeană nu a putut rezista. La 27 mai 1600, Mihai Viteazul a dat din Iaşi Hrisovul în care se intitula „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

Continuitatea românilor în Transilvania nu a fost negată de nimeni pînă în secolul al XVII-lea. Dar în acest secol, deoarece românii constituiau marea majoritate şi îşi cereau egalitatea în drepturi cu ungurii şi saşii, căci pînă atunci nu aveau drepturi publice, fiind numai „toleraţi” şi persecutaţi – afirmîndu-şi originea daco-romană şi, prin urmare declarînd că ei sînt băştinaşi şi adevăraţii stăpîni ai pămîntului ardelenesc, în timp ce ungurii şi saşii sînt venetici – li s-a răspuns printr-o negare totală a originii lor daco-romane, în final, li s-a negat continuitatea în Dacia Traiana. Aşadar, toată această problemă şi teorie „fabricată” a fost creată şi lansată din motive pur politice.

Primul care a sintetizat opţiunile românilor transilvăneni într-un memoriu-program numit „Supplex Libellus” a fost Inochentie Micu, episcop greco-catolic. Prin acest memoriu înaintat Curţii Imperiale de la Viena în 1744, el cerea ca românii, populaţie majoritară a Transilvaniei, să participe la guvernarea ţării şi în Dietă, să fie egali în drepturi cu toate celelalte naţiuni din Principatul Transilvaniei, să se înfiinţeze şcoli româneşti, să se dea pămînt şi libertate de strămutare pentru iobagi etc. Înverşunarea cu care reacţionau privilegiaţii vremii împotriva memoriului şi a autorului său, apoi sălbăticia cu care a fost reprimată peste cîţiva ani răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784-1785) n-au putut frînge voinţa de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni. Intelectualii din generaţia Scolii Ardelene au redactat, în 1791, documentul „Supplex Libellus Valachorum”, o adevărată chartă a drepturilor naţionale româneşti. A fost primul program politic modern al mişcării naţionale a românilor. Adresat împăratului habsburg Leopold al II-lea, memoriul a fost trimis de acesta spre „rezolvare” Dietei de la Cluj, care l-a respins ca fiind un act care atentează la sistemul „naţiunilor privilegiate” şi al „religiilor recepte”. Cu toată opresiunea pe care au îndurat-o din partea celor care la 1437 au încheiat acea „uniune frăţească” – „Unio Trium Nationum” –, care de-a lungul secolelor a jucat rolul de principal instrument de asuprire socială şi naţională a românilor ardeleni, aceştia şi-au apărat cu tenacitate fiinţa naţională, şi-au păstrat limba, credinţa, doina şi portul, au rămas tot timpul populaţia majoritară în Transilvania.

Aşa au apărut, tocmai atunci, în secolul al XVIII-lea „istorici” ca austriacul Sulzer, germanul Engel ş.a., care au inventat aşa numita „Istorie imigraţionistă”, conform căreia românii s-ar fi format ca popor exclusiv în sudul Dunării, de unde, cîndva, între secolele al IX-lea şi al XIII-lea, ar fi imigrat în nordul Dunării, unde se află şi azi.

Astfel, Sulzer, ofiţer de justiţie din armata imperială austriacă, într-o lucrare publicată la Viena între anii 1718-1722, susţine cu patimă că românii nu se trag din coloniştii romani, fiindcă Dacia a fost „abandonată”, că „s-ar fi format ca popor în sudul Dunării de unde ar fi venit la nordul marelui fluviu în două etape, pe la sfîrşitul secolului al XII-lea şi apoi după năvălirea tătarilor.

Ideile lui Sulzer au fost apoi preluate de mai multe ori de istoricul austriac Robert Rössler, într-o lucrare publicată în 1871.

Completînd „ideile” lui Sulzer, Rössler susţine că populaţia daco-romană „ar fi părăsit” Dacia sub Aurelian, iar puţinii daco-romani care au mai rămas „s-au topit în mulţimea germanilor”. Iar poporul român „s-ar fi format” astfel în sudul Dunării de unde au venit prin secolele al XII-lea – al XIII-lea.

Istoricii unguri au distorsionat adevărul istoric, dîndu-ne dispăruţi din Transilvania pentru o mie de ani. În esenţă, după plăsmuirile ungureşti, odată cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a părăsit Dacia lui Decebal şi a pribegit, păstorind pe unde nu se ştie, lăsîndu-şi casele şi ogoarele, şi după o mie de ani s-a întors înapoi ca nişte valahi arhaici, năpădind marele lor principat transilvan. Ţi după ce ne-au primit, din milă, ne-am numit popor român şi ne-am făcut stăpîni la ei acasă.

Ungurii s-au trudit să născocească o asemenea teorie a discontinuităţii şi exodului de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe şi raţionamente istorice aceste născociri.

Moartea prematură a regelui Matei Corvin, marea răscoală ţărănească de la începutul secolului al XIV-lea şi ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovardin şi Mohacs (29 august 1526), au accentuat criza societăţii maghiare. Practic, regatul maghiar dispare de pe harta Europei ajungînd sub stăpînire turcească. Buda (1559) şi Ungaria propriu-zisă (1541) sunt transformate în paşalîcuri, în schimb Transilvania va fi recunoscută ca stat separat (Principatul Transilvaniei).

În anul 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent, care plătea Porţii Otomane un dar anual de complezenţă, în valoare de 10 mii de ducaţi. În această calitate a participat ca ţară beligerantă în războiul de 30 de ani şi a încheiat o serie de tratate cu ţările europene de pe poziţie de egalitate. De subliniat că Principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpînire turcească), nici Crişana, transformată, de asemenea, în vilayet cu centrul la Oradea.

La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Austriac, ca principat autonom. În anul 1685 trupele austriece au intrat pe teritoriul Transilvaniei, iar în anul 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Imperiul Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slovenia. Banatul Timişoarei rămîne în componenţa Imperiului Otoman. În anul 1718, Banatul a fost anexat Austriei prin Tratatul de la Pasarowitz.

În anul 1848 s-a desfăşurat în aproape toată Europa revoluţia, evenimentul de inspiraţie liberală şi democratică, îndreptată împotriva regimurilor absolutiste. Revoluţia a început mai întîi în Italia (la Palermo), în 12 ianuarie 1848, apoi s-a extins în Franţa, culminînd cu răsturnarea regelui Ludovic Filip şi proclamarea Republicii (februarie 1848). La 13 martie a izbucnit în Austria (la Viena), la 13 martie la Pesta în Ungaria, unde guvernul revoluţionar condus de Kossuth Lajos a desfiinţat iobăgia şi a promovat alte reforme democrat-liberale, menite să ducă la progresul ţării. În acelaşi timp, însă, conducătorii revoluţiei maghiare nu au ţinut seama de revendicările sociale şi naţionale ale românilor transilvăneni şi ale popoarelor slave aflate şi ele sub Habsburgi, dar dominate economic şi cultural de feudalitatea maghiară, care socotea propice momentul revoluţionar pentru refacerea graniţelor vechiului regat feudal maghiar prin anexarea teritoriilor acestor naţiuni. Politica de zădărnicire a aspiraţiilor de libertate naţională de către liderii maghiari a provocat dezbinarea unităţii de luptă antihabsburgică, ajungîndu-se la conflicte militare între forţele revoluţionare, între români şi unguri, care au uşurat, pînă la urmă, înfrîngerea revoluţiei maghiare de către trupele austro-ruse.

Prezentul articol este capitol din viitoarea carte „BĂTĂLIE PENTRU ARDEAL”, autor Ioan BOJAN, ediţie completată şi adăugită, care va apărea în curînd.

– va urma –