UN MILENIU DE ISTORIE, REZISTENŢĂ ŞI LUPTĂ A ROMÂNILOR DIN ARDEAL (sec. X-XX) (I)

Frumoasa şi româneasca provincie Transilvania, ţara de peste munţi şi păduri sau Ardealul, denumit de strămoşii daci, este inima şi centrul regatului lui Burebista şi al lui Decebal, bastionul cetăţilor românilor sau valahilor lui Menumorut, al lui Gelu, al tuturor voievozilor şi ducilor care au luptat începând cu secolul al V-lea înverşunat şi constant împotriva năvălitorilor prădalnici. Am putea spune – leagănul poporului român, acea Dacia Traiana care devenise în scurt timp Dacia Felix.

Loviturile tot mai puternice şi mai dese pe care le primea Imperiul roman la graniţele sale din partea năvălitorilor barbari, care urmăreau să pătrundă în interiorul imperiului, l-au determinat pe împăratul Aurelian (270-275) să hotărască evacuarea provinciei Dacia şi să fixeze graniţa pe Dunăre, pentru ca în felul acesta să poată opri mai uşor pătrunderea migratorilor în imperiu.

Aurelian a retras din Dacia la sudul Dunării doar armata şi administraţia romană, la care se vor fi adăugat, probabil, şi o parte din cei mai bogaţi locuitori ai provinciei, speriaţi că vor rămâne aici neprotejaţi de autorităţile imperiale. Marea majoritate a populaţiei a rămas pe loc, continuându-şi neîntrerupt existenţa aici. Aceasta este dovedită de numeroasele mărturii arheologice, epigrafice, numismatice, lingvistice şi creştine.

Printre popoarele năvălitoare, barbare, cum au fost numite, se numără şi ungurii sau maghiarii, popor ungro-altaic de origine asiatică. Ungurii, în acel timp, un conglomerat compus din circa 100 de clanuri, părăsind regiunea din nordul Munţilor Urali, sub presiunea unor triburi turcice, după ce s-au stabilit în sudul Rusiei de azi, pe la finele secolului al IX-lea, sub presiunea altor barbari asiatici, au fost obligaţi să părăsească aceste locuri fugind spre vest, străbătând Galiţia şi Carpaţii Păduroşi, ajung la izvoarele Tisei, în Slovacia de azi. Mai târziu, cu ajutorul cumanilor şi rutenilor, apoi al pecenegilor şi secuilor, se vor extinde, năvălind în pusta nordică şi sudică dintre Tisa şi Dunăre, stabilindu-se, treptat şi după multe lupte, printre populaţia slavă şi română din aceste locuri, precum arată cel mai vechi cronicar al ungurilor, Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, în Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor), scrisă în limba latină în jurul anului 1200, document istoric informativ de mare valoare cu privire la trecutul istoric maghiar, românesc şi al celorlalte neamuri vecine.

Pe la mijlocul secolului al X-lea, aceste clanuri se unesc în triburi maghiare şi nemaghiare, dar aliate (mai ales de origine slavă) şi reuşesc să se stabilească pe Dunărea Centrală, cu centrul principal de comandă în insula dunăreană numită azi Sf. Margareta. Aici se va fixa capitala, zisă la început Buda, iar partea cea mai nouă – Pesta. Aceste triburi maghiare se vor uni nu peste mult timp sub autoritatea militară şi politică a lui Arpad, care va reuşi să întemeieze, astfel, o dinastie maghiară ce va fiinţa pînă la Andrei al III-lea (1290-1301), după care va urma familia de Anjou, cu Carol Robert (1301-1342) şi apoi Ludovic (1342-1382), amîndoi din familii regale franco-italiene, care vor consolida statul şi creştinismul sub formă latină, vor favoriza colonizarea ţării, în special cu germani. În realitate, aceste familii regale şi creştinismul sub formă latină nu numai că vor forma statul maghiar, ci vor salva însăşi fiinţa etnică a acestui popor, care încă mai avea mentalitate tribală.

Din acest centru triburile primitive maghiare vor desfăşura incursiuni, regulat şi cu multă sălbăticie, în toate regiunile vecine, în toate direcţiile, pentru a prăda, făcînd în acelaşi timp, mulţi ostatici şi prizonieri de care aveau nevoie ca soldaţi.

Primele invazii şi încercări de prădare le vor efectua ungurii pe locurile de şes, peste pusta panonică, adică pe întinsele cîmpii ale Tisei şi Dunării centrale, unde nu întîlneau obstacole şi unde caii acestor triburi, sau hoarde de ageri călăreţi, vor putea uşor face incursiuni, ca apoi să se întoarcă la vetrele lor, mai bine zis la sălaşurile lor de nomazi, pentru ca, după un anumit timp, să repete prădăciunea şi să aducă suferinţe în alte părţi.

Istoria ne spune că ungurii cu forţele lor militare au năvălit călări peste cîmpiile deschise din nordul Tisei, apoi peste cele ale Dunării unde au întîlnit populaţii slave şi germanice. Apoi şi-au îndreptat năvălirile jefuitoare spre sud şi sud-vest, unde au întîlnit populaţii amestecate de germani şi romanici, mai bine zis italieni.

Primul raid de pradă a triburilor maghiare a fost înregistrat în anul 899, cînd au fost invadate Lombardia şi Veneţia. În 906 au devastat teritoriile germane Bavaria şi Saxa, iar în anul 908 au prădat Turingia, Suabia şi din nou Saxa. În 913 au forţat Rinul şi au trecut prin foc şi sabie Lotharingia, iar în anul 917 au ajuns pînă la Bale, după care au făcut incursiuni de pradă în Alsacia şi Lorena. În anul 921 au fost prădate teritoriile italiene din jurul Bresciei, în 943 Italia fiind pîrjolită pînă aproape de Roma. La jumătatea secolului al IX-lea lumea creştină a fost îngrozită de acest popor nomad venit din stepele Asiei Centrale, care nu cunoştea agricultura, trăind exclusiv din jafuri.

Expediţiile ungare spre vestul şi sud-vestul Europei vor fi stopate în urma bătăliei de la Lechfeld în anul 955, una dintre cele mai mari bătălii din Evul Mediu european. Armatele germane, conduse de regele Otto cel Mare (viitor împărat), îi înving pe maghiari, zdrobindu-i ca forţă militară, deşi erau de 5 ori mai numeroşi decît germanii.

Timp de aproape un secol de la venirea în Europa Centrală, ungurii nu au cucerit şi organizat efectiv mari teritorii, fiindcă ei nu aveau un stat propriu-zis, erau păgîni, se aflau în faza gentilico-tribală şi urmăreau prioritar jaful sau prada, principalul lor mijloc de trai. După un timp, au început să practice agricultura, au suferit influenţe din partea populaţiilor şi popoarelor cu care trăiau împreună, s-au creştinat. Prin încreştinare, sub forma ritului latin, ungurii au intrat în comunitatea civilizaţiei şi culturii occidentale, cu toate consecinţele lor benefice. În anul 1000, ungurii şi-au proclamat regatul, adică statul lor de model occidental (feudal), cu puternice elemente de clan (grup de oameni bazaţi pe rudenie, familiile mari), moştenite din trecutul lor păgîn.

Regele maghiar a devenit vasalul Imperiului romano-german, iar împăratul l-a ajutat în toate şi s-a servit de el sau de regatul maghiar ca de un instrument de pătrundere spre estul şi sud-estul european, ca rege creştin şi ca forţă colonizatoare. După înfrîngerea de la Lechfeld, regii maghiari şi-au concentrat eforturile în vederea extinderii teritoriilor stăpînite de ei înspre Europa Centrală, la est, sud şi nord-est de Panonia, în dauna slavilor şi românilor.

Aşa ajung maghiarii să rîvnească Ardealul, ţara de dincolo de pădure, un teritoriu fabulos, pentru care vor face o adevărată obsesie, care va marca istoria lor şi a românilor.

Ocuparea Transilvaniei de către unguri a fost iniţiată spre mijlocul secolului al X-lea de două triburi ungare conduse de lideri cu rangul de Gyula sau Kende, care au avansat dinspre vest spre văile rîurilor Mureş şi Someş. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei, care a durat circa două secole, se va termina abia în secolul al XIII-lea, după devastatoarea invazie a tătarilor. Ungurii vor ajunge pînă la arcul Munţilor Carpaţi în timpul domniei regelui Bela al III-lea (1172-1196).

K.Horedt, pe baza documentelor istorice, a descoperirilor şi arheologice şi a datelor toponimice, a stabilit următoarele etape de pătrundere sau de extindere a regatului feudal maghiar în Transilvania: „În prima fază, se ocupă pe la anul 900 linia Someşului Mic; apoi, în a doua fază, pe la 1000, Valea Mureşului; apoi, în a treia fază, pe la 1100, linia Tîrnavei Mari. Pe la 1150, în a patra fază, se ajunge pînă la Olt; şi în ultima, cea de-a cincea fază, pe la 1200, se ocupă linia Carpaţilor Răsăriteni şi Sudici.

Istoricul ungur Josef Remeny afirmă clar că, pînă pe la anul 1200, ungurii nu au cucerit Ardealul şi că abia după această dată au început, treptat, să organizeze „comitatele” din părţile vestice ale provinciei; deci nu din centrul şi nici din răsăritul acestui pămînt românesc. În acelaşi timp, zice autorul, părţi însemnate din Transilvania, bunăoară „Ţara Ha?egului”, „Ţara Fagăraşului” etc., rămăseseră neocupate – adică sub stăpînirea românilor, cu proprii lor conducători.

Acelaşi istoric maghiar, în studiul său despre „cnejii” români – adică despre şefii locali care depindeau de voievozi – din Transilvania, admitea ca evidentă prezenţa românilor în Ardeal în secolul al X-lea.

Anonymus, în Gesta Hungarorum, atestă prezenţa românilor în Transilvania în vremea invaziei şi stabilirii ungurilor în Panonia şi a expansiunii lor în teritoriile învecinate. El menţionează, în cronica sa, existenţa unor formaţiuni politice în spaţiul românesc, ai căror conducători, Menumorut, Glad şi Gelu, au opus o rezistenţă puternică acţiunilor cuceritoare ungare. Din cronică reiese că cele trei voievodate româneşti şi conducătorii lor au existat în prima jumătate a secolului al IX-lea şi prima parte a secolului al X-lea. Despre Menumorut se menţionează că era voievod (duce) al Crişanei, stăpînind teritoriile între Someş şi Mureş, avînd centrul în cetatea Biharia. A opus o dîrză rezistenţă în faţa expansiunii maghiare condusă de principele Arpad. Cu această ocazie, vom cita frumoasele cuvinte de înalt patriotism pe care le-a rostit Menumorut în faţa solilor trimişi de Arpad: „Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei şi domnului vostru, că Pămîntul ce l-aţi cerut nu-l vom da niciodată, cît vom fi în viaţă”. Era vorba, precum se crede, de o parte din Crişana de azi, de părţile bihorene, unde voievodul îşi avea cetatea şi întăriturile principale.

În prima fază a luptelor cu ungurii lui Arpad, voievodul român a învins, oprindu-i pe invadatori la „Porţile Meseşului”. Ungurii au revenit cu forţe sporite şi au cucerit cetatea Satu Mare, după un asediu de 13 zile, şi Biharia. Învinşii, localnici, au ajuns la învoială cu atacatorii. Fiica lui Menumorut s-a căsătorit cu fiul lui Arpad, iar voievodul bihorean şi-a păstrat stăpînirea.

Voievodul Glad se afla în Banat, între Mureş, Tisa şi Dunăre, cu centrul în cetatea Cuvin. La venirea ungurilor lui Arpad, Glad şi-a concentrat oastea (călăreţi şi pedestraşii români, pecinegi, bulgari) pe rîul Timiş. Înfrînt, s-a retras în cetatea de la Cuvin, care a fost cucerită de năvălitori. Gelu era voievod al formaţiunii statale româneşti care cuprindea bazinul Someşului, cu centrul probabil la Dabîca, în apropierea Clujului. Titlul cu care este numit Gelu în cronica lui Anonymus ar fi „Gelu românul … duce al românilor şi slavilor”.

Cei trei duci, prezenţi în Crişana, Banat şi Transilvania, încă din secolul al IX-lea, au suferit mult din partea incursiunilor de pradă ale cetelor de unguri (în jurul anului 900), fiind înfrînţi şi unii chiar ucişi.

Prezenţa acestor voievozi ai timpului, cu care au avut de luptat sau de pactat ungurii în Ardeal dovedeşte că în momentul cuceririi Transilvaniei de către unguri, ţinutul era locuit de românii organizaţi în ducate (voievodat-ducat în latină). Mai dovedeşte că formaţiunile politice sau ducatele din această ţară românească erau asemănătoare celor din Europa de vest.

Într-adevăr, aceste căpetenii sau autorităţi ca „more temporis”aveau în mînă puterea politică şi militară, erau domni feudali destul de puternici, avînd în subordine pe alţi şefi feudali precum jupînii, cnejii, juzii etc. pomeniţi în multe documente.

Puterea şi autoritatea acestor voievozi sau duci se deduce nu numai din faptul că reuşiseră să aibă asemenea organizaţii politice şi militare, chiar în plină furie a năvălirilor barbare, ci şi din faptul că îşi construiau cetăţi şi aveau legături sau alianţe cu ţările sau statele vecine. Aşa, bunăoară, ştim sigur că în Bihor se aflau două cetăţi importante: Biharia şi Satu Mare; în Banat se indicau trei: Horon, Cuvin şi Orşova; pe lîngă Cluj, pe Someş, Dăbîca şi altele. Legăturile acestora conducători cu statul morav, cu ţaratul bulgar şi cu Imperiul Bizantin întăresc dovezile despre puterea şi importanţa lor, precum şi despre stadiul de dezvoltare politică şi militară. De asemenea, ştim că au mai existat voievodate şi cetăţi şi în alte părţi ale Transilvaniei, fie în Maramureş, fie în Crişana, fie în centrul arcului Carpatic, deoarece atît Anonymus, cît şi alte documente vorbesc de „Ţara Maramureoului”, „Ţara Bîrsei”, „Ţara Haţegului”, „Ţara Fagăraşului” şi „Ţara Almaoului”.

În ceea ce îi priveşte pe români, aflăm din cronica lui Anonymus, „Gesta Hungarorum”, date importante privind istoria noastră, cu referiri la persoane, locuri, lupte, arme, cetăţi etc.

În cronică, românii sunt numiţi de mai multe ori mai ales cu denumirea cunoscută a timpului, de valachi, balachi, vlahi. Denumirea pe care ungurii au luat-o, evident, de la slavi, iar aceştia de la germani; denumire care, la origine ar proveni de la vocabulul german „welsch”, însemnînd romanic, adică popor de origine sau limbă latină.

De asemenea, se mai vorbeşte de „pastores romanorum”, care ar însemna populaţie supusă Imperiului Roman, adică are sens mai larg decît cel al unei naţiuni romanice, cum suntem, de exemplu, noi românii, dar asta nu înseamnă că se exclud românii, ci, dimpotrivă, ca foşti supuşi ai Imperiului îi cuprind implicit. Alţii, în schimb, înţeleg prin expresia „pastores romanorum” tocmai şi exclusiv pe români. Mai este important de reţinut că această populaţie menţionată de Anonymus de mai multe ori este localizată în cîmpia cuprinsă între Dunăre şi Tisa, cît şi în teritoriile care se extind de la Tisa spre răsărit, pînă la mijlocul munţilor bihoreni şi dincolo de ei, în teritoriul ce va fi numit, tocmai din acest motiv, Transilvania sau ţara de peste munţi şi păduri (Terra Ultrasiva). Cronica lui Anonymus nu numai că afirmă cu toată claritatea şi certitudinea că la venirea ungurilor pe Cîmpia Tisei şi Dunării şi apoi la încercările lor de a intra în munţii Crişanei, iar mai tîrziu în cei ai Ardealului, românii erau acolo băştinaşi, dar mai subliniază că ungurii au fost obligaţi să se lupte cu românii şi voievozii lor, de multe ori şi în diferite locuri şi ocazii. Cu alte cuvinte, cronicarul maghiar recunoaşte că românii sunt autohtoni, iar ungurii, venetici. Deci, nici Cîmpia Panonică şi nici Ardealul nu erau goale sau „res nullius”, ci locuite de români şi, în mai mică măsură, de populaţii slave.

Ungurii nu i-au putut ierta lui Anonymus aceste aprecieri asupra românilor, descrierea populaţiei autohtone româneşti găsite de unguri în Transilvania, şi nu l-au menajat, dîndu-i epitetele de „povestitor de fabule”, „inventator de etimologii”, „poet, scriitor de legende”, „diac linguşitor” şi altele.

Indiferent de părerea ungurilor asupra valorii operei lui Anonymus, fapt cert este că în secolul al XII-lea un cronicar ungur afirmă în mod categoric că românii erau prezenţi pe teritoriul Transilvaniei în clipa în care ungurii invadau această provincie.

În paralel cu ocuparea Transilvaniei de către unguri, s-a desfăşurat, între secolele al XI-lea şi al XIII-lea, un amplu proces de colonizare. Dificultăţile cucerii au fost nenumărate, în principal din cauza împotrivirii românilor autohtoni (deci Transilvania era populată de români) şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei, regii unguri s-au văzut nevoiţi să aducă, din Ungaria propriu-zisă, populaţii maghiare, în rîndul cărora se aflau persoane dăruite cu moşii luate din pămîntul localnicilor, persoane care astfel deveneau feudali sau nobili. Dar populaţia maghiară era redusă, chiar şi în Cîmpia Panoniei. Toţi ungurii migratori veniţi în 896 nu depăşeau, se pare, 120 de mii-150 de mii de oameni, iar teritoriul pe care voiau să îl controleze şi să-l domine era prea mare, de peste 300 de mii de km2. Pentru a umple acest gol, ungurii au colonizat mai peste tot în regat cu grupuri străine provenite din diferite zone europene, cum au fost secuii, saşii şi Cavalerii Teutoni.

– Gestele ungureşti (Anonymus, Simon de Keza, Chronicon Pictum etc.) au acreditat ideea că „Zaculos” – secuii ar fi „rămăşiţe ale hunilor” care ar fi continuat să vieţuiască după dezagregarea imperiului lui Atila, în nord-estul Ungariei actuale şi nord-vestul României actuale, în Cîmpia de la Cigla.

Simon de Keza scria în Cronica ungurilor la sfîrşitul secolului al XIII-lea: „Mai rămăseseră dintre huni trei mii de bărbaţi, care au scăpat cu fuga din războiul Crimhildic şi care, temîndu-se de popoarele din Apus, au rămas tot timpul în Cîmpia de la Cigla, pînă la venirea lui Arpad. Aceştia nu s-au chemat aici huni, ci secui. Căci toţi aceşti secui sunt rămăşiţe ale hunilor, care, cînd au aflat că ungurii se întorc din nou în Panonia, le-au ieşit în cale, cînd se întorceau în Rutenia, după ce au cucerit împreună Panonia, au dobîndit o parte dinaceasta, dar nu în cîmpia Panonică, ci în munţii de margine, vecini cu românii, cu care au avut aceeaşi soartă”.

Istoricii unguri, animaţi de interese politice şi propagandistice, au atribuit ambelor popoare (ungurii şi secuii) aceeaşi origine „hunică”, secuii fiind astfel consideraţi un fel de precursori ai valului maghiar.

Majoritatea istoricilor consideră secuii ca venind din stepele nord-pontice, pe calea folosită de toate populaţiile izvorîte din îndepărtata Asie, inclusiv de către huni, fiind urmaşii avarilor, neam turcic originar din Mongolia şi înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tătaro-mongolii, turcii etc., total diferiţi de maghiarii fino-ugrici. Secuii sunt, totuşi, după cîte se pare, o populaţie amestecată sub aspect etnic şi formată din mai multe neamuri asiatice (turcice), care, după legături strînse cu ungurii şi după convieţuirea cu aceştia, au ajuns să vorbească o formă a limbii maghiare.

Prezentul articol este capitol din viitoarea carte „BĂTĂLIE PENTRU ARDEAL”, autor Ioan BOJAN, ediţie completată şi adăugită, care va apărea în curând.

(va urma)