Un geograf uitat – VASILE MERUŢIU (1881-1943)

Inaugurarea Universităţii Daciei Superioare din Cluj acum 100 de ani constituie expresia geniului creator naţional, descătuşat după înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Căci la deschiderea acestui izvor de putere şi libertate la 1 octombrie 1919 (Decret Nr. 4031) şi-au îngemănat eforturile personalităţi reprezentative ale spiritualităţii româneşti de pretutindeni, dornice să contribuie la împlinirea năzuinţei exprimate de naţiunea transilvană cu mai bine de un secol în urmă şi apoi tot mai stăruitor, tot mai viguros. Este, în acest context, suficient să ne gândim la „ultima voinţă”, la „unicul dor al vieţii” lui Avram Iancu, formulate în al său stimulativ legat testamentar. Şi la exemplele conferite de românii din exteriorul arcului carpatic, care deschiseseră universităţi la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).

Din Judeţul Bistriţa-Năsăud al României întregite au răspuns, fără ezitare, chemării Consiliului Dirigent al Transilvaniei, de a participa la pregătirea trecerii universităţii în serviciul ştiinţei şi culturii româneşti, printre alţii, Nicolae Drăganu, Victor Onişor şi Petre Poruţiu, Vasile Bichigean şi Valeriu Seni. Profesorul ieşean George Vâlsan şi năsăudeanul Vasile Meruţiu pun bazele Secţiei de geografie a Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea Daciei Superioare. În cea dea doua rundă¹ de lucru a Comisiunii Universitare de la Cluj, din 1019 august 1919, au loc şi lucrările Secţiunii ştiinţifice, în care se discută problema organizării Facultăţii de Ştiinţe. Profesorii doctori Gheorghe Tiţeica, Ludovic Mrazec şi Alexandru Borza, membri ai numitei comisii, instituite la 1 iulie 1919 de Consiliul Dirigent prin Resortul de Culte şi Instrucţiune Publică, în frunte cu profesorul Sextil Puşcariu de la Universitatea din Cernăuţi, supun aprobării un „Raport sumar în chestia catedrelor, institutelor şi laboratoriilor ce sunt a se înfiinţa la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj”. Potrivit raportului, în vederea fundamentării studiului geografiei la noua universitate şi a întemeierii unui Institut de Geografie, Comisiunea Universitară a hotărât să fie invitat la Cluj cunoscutul profesor George Vâlsan, al Universităţii din Iaşi, apreciat de profesorul Emmanuel de Martonne de la Sorbona ca „geograf de seamă”. O dată venit, avea să se pronunţe şi asupra candidatului Vasile Meruţiu, dacă va fi sau nu „recomandat” la una dintre catedrele de geografie. Şi a fost recomandat căci, în anul inaugural 1919/20, la desprinsa secţie de geografie vor fi funcţionat două catedre: Geografie generală, cu Institutul şi Muzeul de Geografie – profesor titular şi director George Vâlsan, şi Geografie fizică şi descriptivă – titular Vasile Meruţiu, profesor agregat (1 octombrie 1919), adică profesor extraordinar ocupând o catedră complementară celor fundamentale şi principale, de specializare.

Este semnificativ şi actual modul cum amintitul raport definea „institutul” ca menire: „o organizaţie compusă din unul sau mai multe laboratoare în care, pe lângă educaţia ştiinţifică de orice fel, se mai urmăresc probleme de ordin ştiinţific, în special probleme de economie naţională (…), devenind astfel organizaţii de legătură între învăţământul superior şi nevoile vieţii în genere”².

Dar să urmărim succint firul vieţii şi activităţii ştiinţifice al lui Vasile Meruţiu, compus din două segmente, unul anterior numirii sale ca profesor la Universitatea Daciei Superioare şi celălalt ca şi cofondator al şcolii clujene de geografie. Originar din Năsăud, unde se născuse la 3 ianuarie 1881, vrednica familie de ţărani şi vestitele şcoli, „norma” şi Gimnaziul superior fundaţional (18911899), i-au asigurat primul suport al formării sale; i-au deschis cele dintâi intuiţii şi cunoştinţe despre lume, i-au creat fondul umanist şi l-au lămurit asupra etosului românesc. Ca membru activ al Societăţii de lectură „Virtus Romana Rediviva” a gimnaziştilor, în ultimii doi ani (1897/98 şi 1898/99) îşi înscrie numele în revista manuscrisă „Musa Someşană”, cu „schiţa de călătorie” O escursiune. Era o prevestire că tânărul Vasile Meruţiu se va orienta spre geografie, chiar dacă în „testimoniul de maturitate” comisia se pronunţase: „se aplică pentru filozofie”³. Firesc deci, urmează Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj (denumirea exactă a facultăţii era „matematică şi ştiinţe naturale”), dobândind „absolutoriul” la 8 iunie 1903.

Profesor la Liceul grăniceresc năsăudean

În anul şcolar 1903/4 a fost „aplicat” ca profesor provizoriu la Liceul grăniceresc năsăudean, deţinând „agendele Catedrei de Ştiinţe naturale şi Geografie”⁴, pentru ca apoi să-şi treacă doctoratul cu teza Descrierea geografică a frontierei dintre Ţinutul Bucovinei şi judeţele Maramureş şi Bistriţa-Năsăud (adică Munţii Rodnei), tipărită în lb. maghiară la Cluj (1904). Sub titlul Munţii Rodnei. Studiu geografic întocmit pe baze geologice, lucrarea avea să apară încă în două ediţii succesive la Bucureşti: în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, An XXVI (1905) şi la Edit. Librăriei Socec (1906), Vasile Meruţiu devenind în acest fel deschizător de drumuri în studiile morfogeografice româneşti privind aceşti munţi⁵.

Aidoma multor altor fruntaşi transilvăneni, a considerat că poate fi mai util luptei întru înlăturarea oprimării naţionale dacă se va stabili dincolo de Carpaţi. În urma unui pretins atentat îndreptat împotriva rânduielilor dualiste, când, de ziua Sf. Ştefan (27 decembrie 1904), un steag străin românilor apărut pe unul dintre turnurile Catedralei vicariale din Năsăud este dat jos şi aprins în piaţă, Vasile Meruţiu va fi ţinta unei „vânători” din partea autorităţilor. Trece munţii stabilindu-se la Bucureşti, unde se angajează „funcţionar” la Muzeul Geologic şi asistent la Catedra de geologie a Universităţii, mai apoi ca profesor secundar, în anul 1905 căsătorindu-se cu Terturia Lucaciu ⁶, una dintre cele două fiice ale „leului de la Siseşti”, mit şi simbol naţional. Nici un moment nu s-a simţit dezrădăcinat în popasul bucureştean. Aici îl cunoaşte pe George Coşbuc, a cărui durere pricinuită de moartea fiului său, Alexandru (la Băleşti, lângă Tismana, în 26 august 1915), ce i-a grăbit sfârşitul, o va şi evoca peste ani într-un articol intitulat In anii din urmă⁷, şi, desigur, îl va fi cunoscut pe Iuliu Moisil, biblio-tecar la Institutul Geologic al României (19061931) şi şef al Muzeului Pedagogic de la Casa Şcoalelor (din 1910). Mai mult, Vasile Meruţiu probează acum asocierea activităţii pedagogice cu cea ştiinţifică, fapt concretizat în lucrările Situaţia şcoalelor române din Transilvania, Bucureşti 1906 (apărută sub egida Ligii Culturale); Comunicare asupra masivului de sare de la Slănic (Prahova), 1911; Contribuţii la studiul masivelor de sare din România, Bucureşti 1913 (cu o ediţie în lb. franceză, Bucureşti 1915), aceasta din urmă premiată de Academia Română cu 4000 de lei, căci se situa printre primele investigaţii în domeniu, rămânând până azi o lucrare de referinţă, Latura geografică a sondajelor adânci din România, 1914; Românii între Tisa şi Carpaţi, Iaşi 1915, şi Aşezarea geografică a neamului românesc, Bucureşti 1916. A avut, de asemenea, şi răgazul necesar colaborării la presa vremii.

Sufletul mişcării geografice din Cluj

După ce Transilvania a plătit „cel din urmă tribut de sânge pentru o împărăţie străină”, realizându-se imperativul naţional, Vasile Meruţiu se întoarce la Cluj. Alături de George Vâlsan, va fi sufletul mişcării geografice la Universitatea Daciei Superioare. Sub conducerea geografului Emmanuel de Martonne, participă la ampla excursie interuniversitară din vara anului 1921, iniţiată de Institutul de Geografie. Faptele şi descrierea traseelor acţiunii, „în cadrul căreia s-au fixat principalele jaloane ale orientării geografiei româneşti pentru următoarele două decenii”⁸, au fost prezentate de Vasile Meruţiu în „darea de seamă” Campania de excursiuni geografice în România (1921), cu care se deschide seria publicaţiei „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”, primul volum (pe 1922) bucurându-se de lumina tiparului în 1924 (pag. 342). Altă „dare de seamă”, având titlul O excursiune în Delta Dunării (1923), va fi inserată în al doilea volum (pe anii 1924-25), apărut în 1926 (pag. 2333). Dar prietenia şi colaborarea cu profesorul de la Sorbona se vor permanentiza, aşa încât, la 30 octombrie 1930, când au loc festivităţile prilejuite de scurgerea unui deceniu de la deschiderea universităţii, va întocmi şi prezenta raportul privind decernarea titlului de „doctor honoris causa” ilustrului geograf francez⁹.

Din anul universitar 1922/23 devine profesor titular (catedra se va numi Geografia fizică şi Geografia României), iar după plecarea lui George Vâlsan la Universitatea din Bucureşti (1 ianuarie 1930) va fi conducătorul Secţiei de Geografie şi director al Institutului de Geografie, calitate în care dirijează cercetarea ştiinţifică şi publicarea roadelor ei în volumele seriei de lucrări¹⁰, activitate încheiată odată cu pensionarea sa „pentru limită de vârstă”, la 1 septembrie 1942. În anul 1931/32, pe timpul mandatului de rector al lui Nicolae Drăganu, Vasile Meruţiu este ales decan al Facultăţii de Ştiinţe, apoi prodecan (1932/33); face parte din Consiliul universitar şi din cel al Oficiului de editură, s-a numărat printre membrii Comisiei căminelor studenţeşti. Să mai adăugăm că a fost ales în Parlamentul României: deputat (1922-1926) şi senator (1927-1928).

Cât a fost de prodigios segmentul universitar al activităţii lui Vasile Meruţiu, ne-o spun şi celelalte creaţii ştiinţifice ale sale, precum: Câteva însemnări (privitoare la numirile de localităţi româneşti redate greşit în hărţile străine), „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”, Vol. IV/192829, pag. 403418, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş, până în Banat. Evoluţia teritorială, Ibid., Vol. V / 1929, pag. 7235, studiu frecvent citat în literatura de specialitate, cursul litografiat de geografie descriptivă Europa şi Asia, Cluj 1934, evocarea Profesorul G. Vâlsan (18851935), considerat întemeietorul învăţământului geografic modern din România, şi Material pentru Geografia Transilvaniei, „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”, Vol. VI/1938, pag. 39 şi, respectiv, pag. 303-359, ca şi lucrarea La carte ethnographique de la Roumanie, Cluj (1938/1939), amintind despre etnografia fundamentată geografic, de tipul celei care stăruia în conceptul lui George Vâlsan, iniţiatorul Societăţii Etnografice Române (Cluj 1923). Încă înainte de prima conflagraţie mondială a redactat Harta etnografică a Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului (1:200.000), iar în perioada interbelică, în colaborare cu generalul Constantin Teodorescu, specialist în Cartografie, şi George Munteanu Murgoci, profesor de Mineralogie la Universitatea din Cluj, editează primele hărţi ale României Mari. A fost membru în Comitetul Societăţii Regale Române de Geografie (fondată în 1875), a făcut parte din colectivul de redactare al „buletinului” societăţii (1934-1942), şi membru al Societăţii de Ştiinţe din Cluj (iniţial, 1919/20, „Cercul naturaliştilor din Dacia Superioară”).

Meritul lui Vasile Meruţiu este, incontestabil, acela de a fi fost modestul coautor al întemeierii şcolii clujene de geografie.

A luptat de pe poziţia sa împotriva tendinţelor fasciste şi revizioniste, ca să trăiască până la 17 ianuarie 1943 tristeţea refugiului de la Timişoara, unde fusese găzduită Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Daciei Superioare/„Regele Ferdinand I” din Cluj.

Note bibliografice şi comentarii

1. Prima rundă a avut loc la Bucureşti, în perioada 1724 iulie 1919.

2. Apud Stelian Neagoe, Viaţa universitară clujeană interbelică, Vol. I, Edit. Dacia, ClujNapoca 1980, pag. 78.

3. Cf. Teodor Tanco, Geograful Vasile Meruţiu, „Virtus Romana Rediviva”, Vol. II, Bistriţa 1974, pag. 295297.

4. Vezi Virgil Şotropa şi Dr. Nicolae Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud 1913, pag. 351.

5. Cf. Ion Sârcu, Munţii Rodnei, Edit. Academiei R. S. R., Bucureşti 1978, pag. 12. În maghiară, titlul este: „Bukovina herczegség, Máramaros és BeszterczeNaszód megyék határvidékének (vagyis a rodnai havasok) földrajzi leirása”.

6. Teodor Tanco, Lucr. cit., pag. 296; vezi şi Vasile Netea, Spre unitatea statală a poporului român, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1979, pag. 279.

7. „Arhiva Someşană”, Nr. 5, Năsăud 1926, pag. 54-57.

8. Apud Victor Tufescu, Tiberiu Morariu – la 70 de ani, „Arhiva Someşană” (Serie nouă), Vol. III, Năsăud 1975, pag. 96-101.

9. Stelian Neagoe, Op. cit., pag. 246, passim.

10. Publicaţia „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”, îndrumată de Vasile Meruţiu, a apărut în opt volume astfel: Vol. I/1922, Vol. II/1924-25, Vol. III/1926-27, Vol. IV/1928-29, Vol. V/1929, Vol. VI/1938, Vol. VII/1942 şi (Vol. VIII/1947); vezi (sub redacţia) Acad. Ştefan Pascu, Activitatea ştiinţifică a Universităţii din ClujNapoca (19191973), Vol. II, Fasc. 5 (GeografieGeologieMineralogie), ClujNapoca 1974, pag. 3233.

Prof. univ. em. dr. Ironim MARȚIAN,

Societatea cultural-științifică „Virtus Romana Rediviva” din Cluj-Napoca