Un episcop la groapa de gunoi a oraşului

Sigur, toate oraşele au undeva, la periferie, gropi de gunoi. Urîte, pline de spurcăciuni, de tot ceea a omul nu doreşte să mai aibă în preajmă-i, de tot ce nu-i mai trebuie sau nu-i mai foloseşte. De tot ce e stricat, de tot ce e putred, de tot ce pute. Aşa că nu văd de ce un oraş ca Miercurea Ciuc ar fi trebuit să facă excepţie.

Cred că e singurul loc unde nu există plăcuţe bilingve. Gunoaiele sînt ale tuturor, şi români şi maghiari, şi nu se înghesuie niciunii acolo să-şi revendice… drepturile asupra vreunei bucăţi mai mari de… nu ştiu ce dintr-un teritoriu pe care, de regulă, ambele etnii îl ocolesc. Şi poate şi de aceea, puţini dintre cei care ar trebui să ştie au habar că acolo, între cele mai spurcate dintre spurcăciuni, cinci familii îşi împart viaţa cu ciorile şi cu corbii.

E suficient să arunci un ochi, să-i vezi răsărind, negri şi urîţi, dintre mormanele de jeguri ca să spui uşurat: sînt… ţigani! Şi scuza asta e gata de servit şi pentru românii minoritari şi pentru maghiarii care se vor „autonomi” cu tot mai mare insistenţă. Numai că ţiganii ăştia, rromii, în mod ciudat nu vorbesc limba rromani între ei. Copiii nu înţeleg aproape deloc nici limba română, singura limbă în care îi poţi face să răspundă la întrebări fiind… maghiara!

Cine sînt aceşti oameni? Ai cui sînt sînt ei? Cine le are… grija?

Din zece în zece ani sînt preferaţii lumii maghiare, pentru a fi trecuţi la recensăminte ca maghiari. Din patru în patru ani ajung preferaţii celor de aceeaşi etnie, a rromilor adică, probabil pentru a aduce cîteva voturi în plus unui partid sau… partidă. Între aceste intervale de timp sînt asemeni păsărilor cerului care stau la mila lui Dumnezeu şi a oamenilor, trăind de azi pe mîine, hrănindu-se şi îmbrăcîndu-se cu ce aruncă alţii.

La minus treizeci de grade, au dormit toată iarna în colibe cu pereţi de carton, clădite între mormane de gunoaie. S-au încălzit la foc făcut cu lemne şi cu hîrtii culese din acelaşi loc din care şi-au strîns… „veşmintele”. S-au învelit cu zdrenţe, s-au sfădit şi s-au iubit printre aceleaşi mizerii, departe de ochii politicienilor din Harghita şi cu atît mai departe de ochii celor din Bucureşti. În toată durerea şi sărăcia lor însă, aceşti oameni au avut şi un mare privilegiu: acela de a fi fost hrăniţi, peste iarnă, de însuşi PS Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, vizitator neostenit al colibelor de la groapa de gunoi din marginea oraşului.

În cadrul unui parteneriat dintre Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei şi două licee din Miercurea Ciuc şi Sfîntu Gheorghe, la cantinele acestor licee a fost pregătită, zilnic, hrana pentru săracii din cele două judeţe. Toată iarna maşina Episcopiei a colindat dealurile şi satele, ducînd mîncare celor mai puţin înstăriţi. Iar nu o dată, aceeaşi maşină a cules din gări şi din autogări, din văgăuni ori din clădiri părăsite oameni ai străzii care au fost duşi la Episcopie unde li s-a dat hrană caldă şi adăpost peste noapte.

Şi n-a contat nici limba vorbită, nici… culoarea. Fiindcă mila şi iubirea creştinească nu cunosc astfel de bariere!

(Adevărul de Cluj, 2 martie 2006)

M. TRIPON