Uchronii pe Wikipedia (IV)

A distrus regimul socialist, într-adevăr, România, precum afirmă Durandin în scrierile sale? Nu! Ţara a fost industrializată şi urbanizată, au fost asigurate educaţia gratuită a tinerilor şi serviciile medicale gratuite, locuri de muncă, repartizarea de locuinţe. Gorbaciov îi spunea lui Mitterrand, în 1989, în timpul vizitei oficiale la Moscova, un lucru incontestabil: „România a devenit, dintr-o tară agrară săracă, o ţară industrializată şi a rezolvat integral problema locuinţelor pentru populaţie”.

După evenimentele din decembrie 1989, toate bogățiile statului român au trecut în administrarea minorității care a acaparat puterea. Toate resursele economiei naționale au fost exploatate exclusiv în beneficii personale, s-a furat masiv din avutul statului şi cu acoperire guvernamentală. Profitorii au acumulat imense averi personale. Marile unități industriale și agricole au fost vândute discreţionar, cu sume derizorii, care au mascat situaţia din culise a încasării unor comisioane gigantice, privatizările fabricilor și terenurilor s-au parafat cu imense fraude, statul a fost jefuit în fiecare zi, iar nivelul de trai al populației a atins pragul supraviețuirii precare.

Citim în volumele publicate de Catherine Durandin, din care Wikipedia preia „copy and paste”: În Bucureşti sunt „construcţii care traduc o îndrănzneală stalinistă greoaie”. „În Piaţa Universităţii e clădirea masivă şi sumbră a Universităţii, iar Hotelul Intercontinental, deschis în 1970, e un zgârie-nori deplasat, altă dată locul oamenilor de afaceri şi al prostituatelor controlate de celebra Securitate. Barul este simpatic de întunecat”. ”Bulevardul Magheru e cuminte”. „Clădirea Muzeului Enescu, fostul Palat Cantacuzino, e în stilul apăsător baroc”.„Capitala României ilustrează eşecul socialismului, degringolada sărăciei peticite cu decoruri fastuoase megalomanice”. „Bucureştiul a fost agresat de voinţa restauratoare şi distructivă a şefului statului, Ceauşescu. Casa Poporului situată arbitrar în raport cu topografia oraşului, e un gigantic Palat”, care ar trebui să fie încojurat de „zgârie-norii unui nou centru de afaceri al oraşului”, pentru a-l ascunde de priviri.

„Bucureştiul este oraşul haosului şi a unei paradoxale forme de vitalitate, fiindcă se moare de tânăr în România”. „Banul circulă în Bucureşti”. „Băutul unei cafele în Bucureşti este o adevărată aventură”,…”În frumoasele locuințe din Cartierul Primăverii, aerisit, rezervat membrilor nomenclaturii care le ocupă pe rând, ca între tovarăşi, se organizează partide de vânătoare şi de pescuit, viaţa socială este activă, se duc la patinoar, îşi îngrijesc dantura în Elveţia”. Pentru aceste referinţe la Cartierul Primăverii, Durandin are ca sursă bibliografică informaţiile din volumul ”Lumea secretă a nomenclaturii” (Editura Humanitas, 2012) de Vladimir Tismăneanu, el fiind un locatar al acestui cartier de lux al Capitalei (cu „vile balneare”, spune Durandin), până în 1981, când a rămas în Spania, după o excursie ca fiu de nomenclaturişti şi sub protecţie nomenclaturistă.

„O ţară de limbă latină? se întreabă Durandin adăugând, răuvoitor:„Limba română, de structură latină fiind, comportă numeroase elemente de vocabular slav, or ea se pretindea în anii 1960 în totalitate latină, rusificarea, slavizarea impusă începând cu 1948 şi până la sfârşitul anilor 1950 fiind abandonată. Întoarcere deci la originile latine ale unei ţări care aspira la un fel de disidenţă faţă de Moscova (…)”. „O insuliţă latină, în ciuda aparteneţei la blocul sovietic şi la Pactul de la Varşovia.” (???)

Durandin aduce în discuţie şi rezerva lui Nicolae Ceauşescu de a fi cerut ieşirea din Pactul de la Varşovia în 1968, după invadarea capitalei Cehoslovaciei, Praga, de către 23 de divizii ale armatei sovietice, o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară şi două poloneze. România refuzase să-şi trimită trupele în statul aliat, decizia fiind anunţată public de Nicolae Ceauşescu prin celebrul său discurs rostit la 21 august 1968 din balconul clădirii Comitetului Central, în faţa a zeci de mii de oameni. DAR: Durandin simulează că nu ştie că în 1956, după ce Ungaria a anunţat că se retrage din Pactul de la Varşovia, trupele Tratatului au intrat imediat în Budapesta pentru a-l repune pe János Kádár în fruntea ţării. România a fost pe punctul de a deveni ea însăşi victima unei asemenea intervenţii. Serviciile secrete britanice şi olandeze au pus în gardă Bucureştiul, în septembrie 1968, despre un plan de invadare a României, stabilit de Brejnev, care urma să înceapă în ziua de 22 noiembrie, la ora 04,00 dimineaţa. Ministrul de externe britanic Michael Steward avertiza Bucureştiul, la 21 noiembrie: „Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mi scurt timp o acţiune militară împotriva României“.
***
Consecinţele devastatoare ale naţionalismului nazist au fost mascate, după 1945, prin teoriile ostile elaborate în SUA despre ceea ce a fost taxat a fi „comunismul naţionalist”. Durandin a preluat multe din aceste teorii şi pe scheletul lor a construit o imagine denigratoare a României.

”În anii 1970, când se instituie cultul șefului statului (…), începe să ia amploare un curent cultural ultranaționalist. Tendința este cea de scoate în relief caracterul autohton al identității naționale, de a demonstra, în competiție cu Occidentul, prioritățile în materie de progres ale poporului român, precedându-le pe cele ale altor popoare. Narațiunea istorică despre o antichitate rezultată din amestecul dacilor cu romanii cuceritori este înlocuită, romanii și latinitatea sunt înlăturați pentri a-i lăsa pe daci singuri în rolul de strămoși fondatori, concentrându-se pe studiul elementelor tracice în limba română”. Durandin adaugă. „Cultul națiunii, mitologia națională nu sunt deloc niște trăsături exclusiv românești”. Numai că, în loc să exemplifice, Durandin alunecă în bombastic și derizoriu: ”Caracterul tragic al insularității defensive care se construiește în România anilor 1970-1980 rezidă în aspirația de a fabrica un discurs totalitar unic”.

DAR: Identice protocronismului înfierat de Durandin au fost celtomania franceză și germanismul. Sub patronajul împăratului Napolean I au fost puse temeliile Academiei Celtice, în 1804. Şi Napoleon al III-lea a fost în căutarea trecutului celtic al francezilor, dorind o re-scriere a istoriei Franţei. Erudiţi bretoni s-au străduit să aducă în atenție un trecut celtic comun într-o bună parte a Europei, cu precădere în Marea Britanie, iar în Franța – în Bretania. S-a ajuns chiar la ideea că Galileea și-ar trage numele de la galezi, iar Isus Hristos ar fi fost celt. Potrivit celtomanilor, bretona a fost limba primitivă a umanității, moștenitoarea unei limbi celto-scyte, care ar fi fost la originea tuturor celorlalte limbi.

Germanii au început să-şi revendice o ascendenţă celtică în timpul Renaşterii. În secolul XX, istoricii celui de-al Treilea Reich au impus tezele originii germanice a celţilor şi au lansat teza pangermanismului. Naziştii l-au opus pe Sfântul Paul lui Iisus. Paul era evreul convertit, care făcuse din creştinism o doctrină egalitaristă, detestată de nazişti.
Filosoful francez Michel Onfray a condamnat ajutorul oferit de Vatican, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, criminalilor de război nazişti. Onfray a arătat că reţelele diplomatice ale Vaticanului le-au acordat vize naziștilor, pentru refugiul lor peste ocean. Franţa şi SUA au procedat identic, motivându-și astfel strategia anti-comunistă. Nenumăraţi ofiţeri SS s-au înrolat în Legiunea Străină Franceză sub pretextul combaterii comunismului în Asia. De pildă, un fanatic ofiţer SS, Klaus Barbie, care a lucrat ani buni pentru francezi şi americani, a fost localizat în Bolivia, după căutări de patru decenii. Extrădat în Franţa, a fost condamnat pentru crime împotriva umanităţii.

Ideologii nazismului au răspândit teza originii germanice a populaţiilor celtice. “Populaţia Germaniei nu a degenerat în urma amestecului cu străinii, ci apare cu o descendenţă rasială pură”, susţineau istoricii nazişti.  În anul 98 d.H., Tacitus, părintele istoriografiei latine, a scris lucrarea „Germania” despre triburile germane care n-au putut fi cucerite de romani şi nu au fost înglobate în Imperiul Roman. Heinrich Himmler, comandant al lagărelor de concentrare naziste și al unităților SS, om de bază al lui Hitler, a căutat, paroxistic, scrierea lui Tacitus. O copie a lucrării lui Tacitus, sub titlul ”Aesinas Codex”, fusese făcută în secolul al XV-lea, de un călugar italian, dar Himmler nu a reuşit să intre în posesia manuscrisului. La cererea lui Himmler, în 1936 a fost creată o subdivizie a SS, „Ahnenerbe”, în care au fost cooptate personalități din mediul academic, savanți de renume. Ei au avut misiunea de a demonstra că germanii naziști erau descendenții direcți ai triburilor germanice.

Naționalismul a fost elementul central al ideologiei naziste. Hitler preconiza crearea unui imperiu care să îi incorporeze şi teritorial pe toți germanii. ”Țelul de viitor al politicii noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre Est, care să prevadă teritoriile considerate necesare poporului german”, declara Hitler.

Un raport nazist care ilustrează perfect ultranaţionalismul, datat 4 noiembrie 1940, trasa strategia prin care Reichul trebuia să exploateze materiile prime şi forţa de muncă din România. Raportul se află în Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523.

„Naţiunea română nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX-lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi, care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea (…). Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.(…). România trăieşte pe baza bunăvoinţei Axei. Nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate. (…) România e o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare. (…). Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel vor dispare lipsurile din industria germană.

Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite puterile economice ale României.

(…) Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că, în mod oriental-slav, se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională, aşa că nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să fie folosită pe deplin, acest lucru poate avea succes doar prin metode coloniale. Pentru aceasta, este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi, trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.

Poporul german din România se poate alătura drapelului Reichului şi poate să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi, cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate, prin munca saşilor transilvăneni, să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea, Grupul Etnic German oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor. Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat). Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România”, se spune în raportul nazist.

Vom reveni.

Carmen FĂRCAȘIU