TRATATUL DE LA TRIANON – UN ACT DE JUSTIŢIE INTERNAŢIONALĂ FAŢĂ DE ROMÂNI ŞI ALTE NAŢIUNI SUBJUGATE ŞI OPRIMATE DE DUALISMUL AUSTRO-UNGAR (II)

În final, Consiliul Suprem al Păcii a rămas însă ferm, respingând toate cererile delegaţiei maghiare, formulate în cadrul Conferinţei de Pace, consfinţind frontierele Ungariei cu România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, fixată încă în iunie 1919.

Apponyi şi delegaţia sa au refuzat semnarea Tratatului şi contele a demisionat la 3 martie 1920. Abia la 17 mai 1920, ministrul de externe al Ungariei, contele Teleki, printr-o notă expediată preşedintelui Millerand, înştiinţează Consiliul Suprem că Ungaria va semna, totuşi, Tratatul în forma elaborată de acesta.

În cele din urmă, la 4 iunie 1920, ora 1630, în clădirea Marelui Trianon din Versailles, are loc semnarea Tratatului de Pace între Marile Puteri Aliate şi Asociate, printre care şi România, pe de o parte, şi Ungaria, pe de altă parte, prin el se recunoscându-se valabilitatea juridică internaţională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului cu România.

Adoptarea Tratatului de la Trianon a reprezentat nu numai o victorie strălucită a diplomaţiei româneşti şi a Aliaţilor în cadrul Conferinţei de Pace, ci, în primul rând, o recunoaştere internaţională, un act de justiţie internaţională făcut faţă de poporul român, o consacrare a hotărârii istorice de la Alba Iulia, adoptată la Adunarea Naţională a celor peste 100.000 de români transilvăneni. Aceasta s-a impus opiniei publice internaţionale şi reprezentaţilor statelor reunite la Conferinţa de Pace de la Paris, în frunte cu Anglia, Franţa, S.U.A., ca un act de autodeterminare, ca un drept inalienabil al poporului român.

Tratatul de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920 de 23 de state, 11 din Europa – de o parte Ungaria, iar cealaltă parte Puterile Aliate şi Asociate, printre care şi România, cele trei state noi – Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia – şi cele 12 extraeuropene – S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud Africană, India, Japonia, China, Cuba, Nicaragua, Panama şi Siam (Thailanda de azi). Din partea României, tratatul a fost semnat de Nicolae Titulescu, secretarul delegaţiei României la Conferinţa de Pace, şi de dr. Ioan Cantacuzino, ministru de stat. Ungaria a desemnat pentru semnarea Tratatului pe Gaston de Benard, ministru al muncii şi ocrotirii sociale, şi pe Alfred Drasche-Lazăr de Thorda, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar.

Aceste semnături confereau Tratatului de la Trianon temeiuri de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice şi etno-demografice ale poporului român, şi anume Unirea Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă, România.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari” şi alipirea părţilor locuite de alte naţionalităţi decât cea maghiară la statele care s-au format atunci ori şi-au desăvârşit unitatea naţională. Art. 27-35 al Tratatului consfinţeşte includerea teritoriului Croaţiei şi Sloveniei şi Voivodina (inclusiv o treime din restul Banatului), în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina în cadrul Cehoslovaciei; a Transilvaniei, Crişanei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria. Marele perdant a fost imperiul austro-ungar, considerat de experţii vremii cea mai teribilă închisoare a popoarelor. Austria şi Ungaria au devenit şi ele state de sine stătătoare, însă mult mai mici. Austria a ajuns la o suprafaţă de 83.849 kmp, din cei 299.000 kmp, cât măsura partea sa din imperiu, Cisleithenia, iar Ungariei i-au revenit 93.000 kmp, din cei 368.000 kmp, Transleithania, cum i se spunea, şi care includea teritorii din România, Serbia, Croaţia, Slovacia şi Ucraina subcarpatică. Este vorba de o scădere de patru ori a teritoriului acesteia, care, de fapt, nu era al ei. Trianonul a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungar devenea majoritar şi stăpân pe propria ţară.

Cu toate acestea, Trianonul a fost şi continuă să fie conceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă, o adevărată tragedie şi o psihoză naţională, un adevărat sindrom specific poporului ungar – Sindromul Trianon.

Revizionismul ungar, apărut imediat după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, aşa-numita „naţiune ungară” nu s-a împăcat niciodată cu pierderea provinciilor care aparţineau Ungariei multinaţionale, a proprietăţilor pe care le-au avut în Transilvania. De aceea, mişcarea revizionistă şi neorevizionistă ungară, indiferent de regimul de la Bucureşti, are un singur ţel: destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Revizioniştii unguri, de ieri şi de astăzi, nu s-au împăcat cu Tratatul de la Trianon. Nu s-au împăcat cu gândul că „Ungaria Mare” a celor 30 milioane de locuitori este un vis spulberat. Nu au înţeles că existenţa unei monarhii austro-ungare era un conglomerat de naţionalităţi asuprite care depăşeau cu mult populaţia maghiară. Prăbuşirea Ungariei s-a făcut din interior, fiind o alcătuire statală artificială, în care minoritatea maghiară domnea asupra altor naţionalităţi. Elocvent în acest sens este declaraţia făcută în Camera Comunelor în anul 1920 de către Harmworth, secretar de stat la Ministerul de Externe al Marii Britanii, care a ţinut să sublinieze că „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente, înainte de începerea Conferinţei de pace, căci această ţară nu a fost decât un conglomerat artificial şi forţat de rase, neasemănătoare şi, în unele cazuri, ostile”. Este interesantă şi relatarea cotidianului The New York Times din 1918, care, în articolul „Ungaria reală” sublinia: „orice copil de şcoală trebuie să cunoască adevărul cu privire la componenţa Ungariei. Ar trebui să ştie că din 22 de milioane de locuitori, numai aproximativ 9 milioane sunt unguri. Celelalte 13 milioane de nemaghiari sunt trataţi de clasa stăpânitoare cu opresiune şi cruzime”. La rândul său, dr. Emil Nagy, fost ministru al Justiţiei, declara: „Ungurii trebuie să abandoneze ideea integrităţii dinainte de război şi trebuie să se resemneze cu pierderea unor teritorii locuite de mase compacte de naţionalităţi străine”.

Lamentărilor ungureşti pe tema „pierderilor” înregistrate prin Tratatul de la Trianon li se poate răspunde cel mai simplu prin aprecierea academicianului David Prodan: „La Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriile sale, ci exact atât cât a călcat în cursul istoriei din teritoriile altora”.

Guvernanţii maghiari nu au înţeles realitatea. Chiar de la data semnării Tratatului de la Trianon şi-au manifestat intenţiile revizioniste. Cunoscutul publicist american Milton Lehrer, analizând politica revizionistă promovată de Ungaria horthystă, făcea următoarele aprecieri: „chiar în ziua în care Ungaria a ratificat Tratatul de la Trianon, ea şi-a manifestat intenţiile revizioniste. Deputaţii după ce au votat ratificarea, au jurat în mod solemn să înfăptuiască reînvierea Ungariei milenare, care a durat exact cinci decenii, de la 1867 până la 1918″.

Politica de revizuire a graniţelor stabilite prin Tratatul de la Trianon a fost prezentă în toate programele cercurilor politice maghiare între anii 19201940 şi promovată cu fervoare de cabinetele care au condus Ungaria în perioada ascensiunii hitlerismului în Germania. Regimul horthyst a organizat o intensă propagandă revizionistă pentru cotropirea teritoriilor locuite de români, slovaci, sârbi şi ucraineni, concomitent cu organizarea unei vaste reţele de societăţi şi formaţiuni cu caracter paramilitar, terorist şi revanşard.

Iredentiştii maghiari dau dovadă astăzi de multă inventivitate. Se manifestă nestingheriţi de nimeni, aici, în România, în afară şi în anumite organisme internaţionale, încercând să obţină bunăvoinţa unor cercuri politice revanşarde. Falsificând istoria, sfidând dreptul istoric şi dreptul internaţional, revizioniştii acţionează metodic, folosind tactica paşilor mărunţi. Suita de autonomii de tot felul, diferite referendumuri pentru autonomia teritorială, aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”, sloganul „noii descălecări” vizează redobândirea teritoriilor pierdute prin Tratatul de la Trianon.

După 1990, liderii U.D.M.R. şi ai altor partide ale etnicilor maghiari solicită cu deosebită obstinenţă autonomia teritorială pentru anumite zone din Transilvania, locuite de etnici unguri. Perfecţionându-şi arsenalul tactic, iredentist, ungurii nu mai revendică, în virtutea dreptului istoric, întreaga Transilvanie, ci vizează autonomia a trei regiuni constituite pe criterii etnice: Ţinutul Secuiesc, Transilvania de Nord şi Partium.

Subiectul Ţinutului Secuiesc este un motiv pentru nostalgia „Ungariei Mari”, prin care îşi maschează adevăratele intenţii, independenţa Ardealului, în prima fază, şi alipirea lui la Ungaria în final.

Ungaria şi regimul revizionist al lui Viktor Orban, nereuşind să depăşească sechelele unui trecut iredentist şi nostalgic, vizează refacerea Ungariei Mari, care este Ungaria dualistă. Din strategia oficială a FIDESZ de revenire la Ungaria Mare face parte şi Legea dublei cetăţenii, adoptată de Parlamentul ungar, care oferă posibilitatea etnicilor maghiari din ţările vecine să obţină cetăţenia ungară.

Spre deosebire de guvernul de la Bratislava, care a refuzat acordarea în masă a cetăţeniei ungare locuitorilor unguri de pe teritoriul slovac, la noi, guvernul din care făcea parte U.D.M.R. i-a lăsat pe etnicii maghiari să-şi obţină cetăţenia ungară, cu sutele de mii, şi să devină susţinători ai proiectului FIDESZ, de refacere a Ungariei Mari.

Pe teritoriul României îşi desfăşoară activitatea iredentistă organizaţii şi formaţiuni maghiare al căror statut încalcă prevederile Constituţiei, fără ca autorităţile române să reacţioneze. Amintim câteva dintre acestea: Consiliul Naţional al Secuilor, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, Legiunea Secuiască, Societatea Trianon, Mişcarea din cele 64 de comitate ş.a.

Aceste organizaţii îşi manifestă în mod deschis antiromânismul, violează prevederile constituţionale referitoare la interzicerea îndemnului la ură naţională, la separatism teritorial sau la violenţă publică. Membrii acestor organizaţii visează încă la revizuirea Tratatului de la Trianon, la refacerea Ungariei Mari şi, implicit, la destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Este cunoscut faptul că maghiarilor din România nu le lipseşte nimic din capitolele referitoare la drepturi cetăţeneşti şi protejarea identităţii culturale la standarde europene. Au reprezentanţi în Parlamentul României şi în cel European, în guvern au partide şi organizaţii create pe criterii etnice, învăţământ de toate gradele în limba maghiară, instituţii de artă şi cultură, presă centrală şi locală, studiouri regionale de radio şi televiziune, primari, consilieri şi preşedinţi de Consilii Judeţene în localităţile şi judeţele în care majoritatea populaţiei e formată din maghiari.

Cu toate acestea, reprezentanţii acestei etnii se plâng în ţară, la forurile europene de la Bruxelles şi Strasbourg, la alte foruri internaţionale, că minoritatea maghiară din România ar fi privată în mod grav de drepturile şi libertăţile democratice, că în ţara noastră ar avea loc un „genocid” cultural, un proces de asimilare a maghiarilor etc.

La Congresul Naţionalităţilor Europene, ţinut la Cluj-Napoca în perioada 18-20 mai 2017, s-a lansat un adevărat tir de acuzaţii la adresa României pe tema protecţiei minorităţilor naţionale şi a minimalizării sau chiar a negării drepturilor pe care ţara noastră le oferă acestor comunităţi. Statul român este acuzat că refuză dialogul când este vorba de drepturile colective, steagul comunităţii, egalitatea de şanse în utilizarea limbii materne, că limba maghiară trebuie să aibă statutul de limbă regională.

Preşedintele U.D.M.R., Kelemen Hunor, le-a spus celor prezenţi la Congresul minorităţilor naţionale că ideea subliniată de diplomaţia românească, cum că România este un model în ceea ce priveşte asigurarea drepturilor minorităţilor este o minciună: „Se minte în ceea ce ne priveşte. Diplomaţia română exprimă întotdeauna ideea că s-a rezolvat problema minorităţilor şi că acest lucru ar putea fi un model pentru aşa ceva. Noi nu afirmăm aşa ceva despre noi. Noi spunem că lucrurile nu sunt în ordine, aproape nimic nu este în ordine”. Din partea autorităţilor româneşti nu a fost nici o reacţie!

Tot ceea ce se întâmplă astăzi în România ne face să ne amintim de perioada interbelică. Cu toate că structurile statului român cunoşteau uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre de către Ungaria horthystă, nu au luat măsurile necesare împotriva lor. Sub scutul indiferenţei politicienilor români, revizionismul ungar şi-a continuat activitatea antiromânească şi, profitând de alianţa cu Germania hitleristă şi Italia fascistă, în august 1940 a reuşit să dea României lovitura fatală. Partea de Nord-Est a Transilvaniei va ajunge sub ocupaţia Ungariei, însoţită de teroarea şi masacrele comise împotriva românilor de trupele şi administraţia maghiară.

Coşmarul românilor ardeleni avea să ia sfârşit prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1947, când Ungaria învinsă a fost obligată să accepte restabilirea hotărârilor de la Trianon, adică revenirea întregii Transilvanii în hotarele României, prin anularea Dictatului de la Viena, din 30 august 1940.

Prof.univ.dr. Ioan BOJAN