Timpul detenției privit prin ochii credinței

Trăim, oarecum, un timp de detenție, nu o privare de libertate cauzată de oameni, ci de un virus ucigător. O detenție ce afectează întreaga omenire. Un timp în care boala și moartea pândesc de peste tot…

S-au scurs și vor mai fi săptămâni de stat în casă pentru marea majoritate, de probleme și lipsuri pentru mulți, de eroică luptă pentru medici și personal sanitar, de mari suferințe pentru bolnavi, timp de incertitudini, temeri, mari întrebări asupra a ceea ce urmează.

E un timp unic prin amploarea luptei, dar multe dintre provocările prezentului s-au mai manifestat, chiar într-un trecut apropiat, cel al dictaturii comuniste. Și pentru a găsi o „rețetă” care să ofere vindecare sufletească, să deschidem cartea memoriilor Episcopului Iuliu Hossu, acum Fericit episcop martir. Închis fiind în toamna lui 1948, a petrecut 22 de ani de privare de libertate, lipsuri, frig, anchete și amenințări. Cum a rezistat, ani după ani, în celule de închisoare sau domiciliu obligatoriu?

Reamintindu-și timpul arestului preventiv, când se afla împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici la Dragoslavele și apoi la Mănăstirea Căldărușani (1948-1950), nota Episcopul român unit cu Roma: „Intensificam mereu viața sufletească, folosind toate prilejurile sărbătorilor, aniversărilor, pomenirilor, pentru adâncirea vieții interioare, închinând toate Domnului și cerșindu-I grija dragostei Sale nemărginite pentru scumpa noastră Biserică, cler și poporul credincios. Izvor de putere și de mângâiere ne-a fost sfânta liturghie zilnică și rugăciunile, având fiecare programul propriu, în afară de cele ce se rosteau în comun. Pentru mine mi-a fost, din primele zile și până în ziua de azi, izvor de mare mângâiere peregrinarea zilnică prin parohiile scumpei eparhii, pe toate căile străbătute de-a lungul și latul în vizitațiile canonice, retrăind anii petrecuți fericit în mijlocul credincioșilor; așa cutreieram în rugăciune, recitând rozariul, întreaga eparhie, reluând calea scumpă după terminare; astfel, începeam calea din nou, tot a noua zi, începând cu catedrala din Cluj și urmând zi de zi calea scumpă înainte; aceasta mi-a fost mângâierea sufletului, proaspătă și azi ca și atunci, când pentru prima oară i-am îmbrățișat cu atâta drag pe toți, de la copilașii scumpi, până la bătrânii satelor.

Pe calea străbătută, începând cu beciurile Internelor, până în ziua de azi, nu a fost și nu este numai o dulce amintire ceea ce am trăit pe căile scumpe sufletului, în vizitațiile canonice, sărbători, sfințiri de biserici, toată arhipăstorirea, ci o adevărată retrăire; ceea ce a fericit viața mea afară, în mijlocul scumpilor mei, aceea a fericit sufletul meu și-l fericește și azi, pe această cale de care m-a învrednicit mila Domnului, delegat al Lui; aceasta mi-a fost viața și la Căldărușani; așa i-am văzut pe frații mei episcopi și pe frații mei preoți distinși și aleși, cu sufletul înălțat, ducând cu multă vrednicie și tărie viața de mărturisitori și apărători pe această cale a dreptei credințe.

Prilej de sufletească reculegere, de coborâre în adânc și de ridicare la înălțimi, de a prinde tot ce aici primea mai puternică rezonanță, cântecul de preamărire a Domnului, a tot ce trăiam și cum trăiam, îmbrăcat în lumina legăturii pe care o purtam: țarc de sârmă ghimpată cuprinzând oameni păziți de soldați înarmați pentru credința lor în Dumnezeu.

Toate sărbătorile sfinte îmbrăcau haină și mai bogată de lumină; și sărbătoare îmbrăcată în lumină era toată viața aceasta, ale cărei neajunsuri erau bogățiile ei. Așa prăznuiam sărbătorile luminate, în bogată, sfântă lumină și mulțumeam și preamăream pe Domnul, și cerșeam, cerșeam har și binecuvântare pentru scumpa noastră Biserică, așteptând Învierea întru Domnul Isus, așezați sub ocrotirea puternică a Maicii Preacurate.

Așa am prăznuit Sf. Bunăvestire, așa am străbătut „Postul Mare”, ajungând Floriile, Săptămâna Mare, Joia și Vinerea Mare și luminata Înviere a Domnului. Din mica capelă a școlii străbăteau până departe în jur, peste lac, la pădure, în clădirile mănăstirii, cântările calde, puternice ale iubiților frați preoți, care preamăreau pe Domnul înviat din morți. Primul Crăciun la Dragoslavele, primele Paști la Căldărușani. Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeule, Învierea ta, Hristoase Doamne, Dumnezeul nostru, Mărire Ție.

Ascultau soldații, ascultau părinții călugări, pe unde se afla fiecare, prima mângâiere; că de mângâiere era însetată toată lumea, așa cum este și azi, și mai mult azi, am putea spune mai pe drept, decât atunci; dar fără a face comparație, setea de mângâiere este sete de mângâiere care frământă sufletul, care o cerșește așa cum știe, așa cum îl învață durerea. De sus coboară mângâierea: coboară-o, Doamne Isuse, mângâierea și bucuria tuturor. Bucuria Ta ne-ai dăruit-o, Doamne, la primele Paști sărbătorite luminat.

Mângâierea a fost mare, deși bunătățile obișnuite, lumești, au lipsit. Din ceea ce întâmplător a pătruns la noi, abia a ajuns pe cap o jumătate de ou roșu; și a fost mângâiere atunci această mică lipsă, și este mângâiere emoționantă și azi, socotind câți sunt și azi mai lipsiți de toate, în toată lumea; tot mai multă lipsă de mângâiere, pentru că tot mai mult lipsește dragostea în lume. Astfel am prăznuit la Căldărușani, primele Paști bogate în mângâiere sufletească”.

V.S.