Tezaurul monetar de la Nireş, exponatul lunii decembrie la Muzeul Municipal Dej

„Exponatul lunii decembrie” la Muzeul Municipal Dej îl constituie „Tezaurul monetar imperial roman descoperit la Nireş”. Expoziţia, deschisă publicului în perioada 2-31 decembrie, oferă totodată o succintă privire asupra prezenţei romane de la confluenţa Someşurilor, unde a existat o importantă comunitate, legată de castrele de la Căşeiu, Gherla şi Ilişua şi de exploatarea zăcămintelor de sare de pe Dealul Cabdic şi de la Nireş.

Din această epocă datează mai multe descoperiri efectuate pe teritoriul oraşului Dej şi în zona aferentă acestuia: drumul roman ce se ramifica spre Căşeiu şi Ilişua; pilonii podului roman de peste Someş; conducte romane de aducţiune a apei pe dealul Sfîntul Petru şi în albia Văii Salca; turnurile de observare şi apărare pe Dealul Viilor şi Dealul Mulatău; două brăzdare de plug datate în secolele II-III d. Hr. din Ocna Dej; villa rustica (fermă) descoperită la Pintic şi altele.

Cele mai importante descoperiri din epoca romană s-au făcut în castrul de la Căşeiu, numit în antichitate Samum. Castrul făcea parte din porţiunea nordică a sistemului defensiv al Daciei romane, respectiv al Daciei Porolissensis, după anul 118 d.Hr. Unitatea care a edificat castrul în timpul împăratului Traian a fost cohors II Britanorum miliaria, imediat după cucerirea Daciei, cînd a început construirea limes-ului dacic. Prezenţa acestei trupe este atestată prin mai multe ştampile tegulare. Această fortificaţie a constituit garnizoana permanentă a cohortei de britani. La începutul domniei împăratului Hadrian, cohors II Britanorum este transferată la Romita, iar la Căşeiu a fost adusă cohors I miliaria civium Romanorum equitata, care a staţionat în castru pînă la abandonarea provinciei Dacia.

În cursul săpăturilor din anii 1928-1929, realizate de prof. univ. dr. Emil Panaitescu, de la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj Napoca, au fost dezvelite cele patru porţi ale castrului şi alte clădiri din interiorul fortificaţiei. Cercetările au fost reluate de către conf. univ. dr. Dan Isac pentru a completa vechile planuri interbelice şi pentru a stabili detalii de ordin stratigrafic, iar descoperirile au fost impresionante: diplome militare, arme, opaiţe, vase din ceramică, bijuterii, inscripţii şi multe alte artefacte.

O descoperire recentă din epoca romană a fost făcută la Căşeiu anul acesta, în 14 octombrie, în timpul unor lucrări de aducţiune a apei potabile. Cu acest prilej, la 600 de metri de castru a fost descoperită o inscripţie romană, la o adîncime de 1,30 m. Inscripţia reprezintă un altar votiv dedicat de un ofiţer din legiunea a XIII-a Gemina divinităţilor romane Liber şi Libera. Acest ofiţer, numit Valentinus, se afla în misiune specială pe graniţa de nord a provinciei în zona castrului de la Căşeiu. Misiunea lui consta în supravegherea graniţei, dar şi comerţul cu sare, făcut cu dacii liberi. Pînă acum au fost descoperite 15 astfel de inscripţii dedicate de ofiţeri (beneficiari consulari), ceea ce dovedeşte importanţa strategică a zonei.

O altă descoperire importantă o reprezintă tezaurul monetar descoperit în satul Nireş din comuna Mica.

„La descoperirea oricărui tezaur sau comori se naşte o legendă, care întreţine în jurul ei o aură de mister, ocolind varianta oficială şi prozaică, reconstituită, în cazul nostru, de către autorităţile în domeniu – spune prof. Constantin Albinetz, directorul muzeului dejean. Conform cercetătorilor de la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca, tezaurul a fost descoperit în toamna anului 1953 de către Mihai Szántó din satul Nireş, cu ocazia arăturilor de toamnă făcute pe Dealul Vulpanului, situat la 1 km nord-vest de sat. La vremea respectivă, Szántó a declarat că în timp ce era la arat, a observat în urma plugului o mulţime de bani vechi, pe care i-a adunat şi i-a dus acasă. În afară de familie, nimeni din sat nu a ştiut de descoperirea sa. În ce priveşte numărul monedelor, Mihai Szántó spunea că au fost 150 de piese, majoritatea din argint, şi că nu erau într-un vas sau recipient. Ele au apărut risipite după brăzdarul plugului pe o suprafaţă de circa 1,5 mp. În timpul iernii a vîndut mai multe monede unor «colecţionari» din Dej, Gherla şi Cluj, iar în primăvara anului 1954 a venit la Dej să vîndă şi ultimele 30 de monede. Din fericire, ele au fost «salvate» de juristul Florin Gavrilescu, directorul Muzeului Municipal Dej”.

Cele 30 de piese au fost cercetate la Muzeul de Istorie din Cluj de către academicianul Dumitru Protase, care a publicat un studiu referitor la monedele imperiale din tezaurul salvat, cu următoarea repartiţie în funcţie de împăratul care le-a emis: Nero (54-68 d. Hr.) – o piesă; Vespasian (69-79) – 3 piese; Traian (98-117) – 1 buc.; Hadrian (117-138) – 1 buc.; Marcus Aurelius (161-180) – 4 buc.; Crispina/soţia împăratului Comodus (177-182) – 1 buc.; Septimius Severus (193-211) – 15 buc.; Caracalla (198-217) – 1 buc.; Aquila Severa/a doua soţie a lui Elegabal (218-222) – 1 buc.; Severus Alexander (222-235) – 1 buc.; Constantinus II (337-361) – 1 buc. Toate piesele sînt denari de argint, cu excepţia monedei de la Constantinus II, care este din bronz.

Pe lîngă varianta oficială publicată în literatura de specialitate, prof. Albinetz a identificat şi una populară, care a circulat în Nireş în anii de după descoperirea tezaurului. Potrivit acesteia, Mihai Szántó nu ar fi găsit comoara pe Dealul Vulpanului, ci în grădina fratelui său, aflată la cca. 350 de metri de zăcămîntul de sare de la Nireş, exploatat în antichitate şi de administraţia romană a provinciei Dacia. Paznicul de hotar Izidor Săplăcan a întărit această ipoteză, spunînd că fraţii Szántó nu aveau pămînt în zona dealului şi nu l-a văzut acolo la arat.

De altfel, în urma cercetărilor din teren, în acel areal nu s-a mai descoperit nici un fel de materiale arheologice din perioada romană şi, avînd în vedere configuraţia terenului, era exclusă orice locuire pe deal. De asemenea, legat de numărul pieselor găsite, localnicii afirmă că au fost peste 500 de monede, iar anul descoperirii nu ar fi 1953, ci 1949-1950. Tot localnicii susţin că familia descoperitorului ar fi deţinut monedele nedeclarate pînă prin anii ’80. Toţi sătenii sînt însă de acord că, la 3-4 ani de la marea descoperire, Mihai Szántó şi-a construit o casă nouă şi grajd de om înstărit, în locul celor mici şi sărăcăcioase avute înainte.

Deşi tezaurul nu a fost recuperat în întregime şi nu se cunosc cu certitudine nici numărul pieselor şi nici locul de descoperire, se poate face totuşi o interpretare istorică a acestuia. Din examinarea monezilor reiese că cea mai veche piesă este un denar din perioada împăratului Nero, iar cea mai recentă, o monedă de bronz emisă în perioada lui Constantinus II. Hiatusul mai mare de un secol din seria monedelor, dintre Severus Alexander şi Constantinus II, se datorează achiziţiei parţiale a tezaurului, printre monedele pierdute cu siguranţă aflîndu-se şi piese din timpul împăraţilor care i-au urmat lui Severus Alexander, cel puţin pînă la Filip Arabul (244-249) sau Gallienus (253-268), aşa cum se găsesc în mai multe tezaure din Transilvania. Tezaurizarea cea mai intensă a fost în timpul domniei lui Severus Alexander, reprezentat în tezaur cu 15 piese, adică, 50 % din totalul pieselor păstrate.

„Încercînd să legăm îngroparea tezaurului de un anumit eveniment, putem doar presupune că este vorba de perioada de la sfîrşitul domniei lui Constantinus II, sau poate mai tîrziu, şi se datorează atmosferei de nesiguranţă generală provocată de invazia hunilor, care în jurul anului 370, sub conducerea hanului Balamir (Balamber) trec fluviu Volga şi se stabilesc temporar pe teritoriile de la Volga Inferioară. În anul 375, hunii distrug formaţiunea statală a regelui ostrogot Ermanaric, iar în anii 376-377 înfrîng şi oştile regelui vizigot Athanaric. Acesta ar fi contextul îngropării tezaurului de la Nireş, venirea hunilor declanşînd un «tsunami» în rîndul populaţiilor din nordul Mării Negre şi de pe actualul teritoriu al României.

În concluzie, se poate afirma că tezaurul strîns într-o perioadă de trei secole nu a putut fi adunat în cursul vieţii unei singure persoane. Prin urmare, comoara a fost transmisă din generaţie în generaţie, în cadrul unei singure familii. Avînd în vedere că procesul de formare a tezaurului începe cu monede emise dinaintea şi din timpul stăpînirii romane în Dacia şi reluarea acumulării se produce în secolul al IV-lea, putem afirma că tezaurul a aparţinut unei familii autohtone, care a lucrat la exploatarea sării de la Nireş sau a practicat comerţul cu acest minereu” – a mai precizat prof. Albinetz, directorul Muzeului Municipal Dej.

M. Vaida