Terezia BIRTA, fiica luptătorului anticomunist Ioniţă Măhălean: Doamne, am ajuns şi ziua asta, la 84 de ani, să văd oasele tatălui meu

Am auzit-o repetînd fraza asta ca un bocet şi ca un strigăt de bucurie, totodată. Undeva, la marginea gropii în care îi fusese aruncat tatăl cu 61 de ani în urmă, aştepta, dîrză, dar abia stăpînindu-şi plînsul, ca oamenii din echipa Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România să-şi termine treaba. Să scoată la lumină osemintele lui Ioniţă Măhălean, partizan al Regelui Mihai I din Sîntejude-Vale, împuşcat în 1949 pentru vina de a fi refuzat să devină comunist.

Aştepta cuminte, aşa cum aşteptase 61 de ani, ca pămîntul să-i dea înapoi tatăl – o mînă de oase dintr-un fund de groapă despre a cărei existenţă pînă cîndva, cu nu foarte mulţi ani în urmă, poate nici n-ar fi avut voie să ştie. Şi cuvintele curgeau şuvoi, plînset şi bucurie deodată, durere şi împăcare, ca într-un priveghi – nefiresc priveghi, după 61 de ani, la margine de vie şi de codru.

– Vă amintiţi în ce împrejurări a fost arestat de Securitate tatăl dvs., Ioniţă Măhălean?

– În 1949 eram învăţătoare la Cesar. Era la sfîrşitul anului şcolar. La un moment dat vine o femeie la mine, pe nume Zamfira, şi-mi spune: Domnişoară, după ce terminaţi serbarea – că era serbarea de sfîrşit de an şcolar -, mergeţi acasă, că pe tatăl dvs. l-o căutat Securitatea să-l aresteze şi el o fugit.

Am luat doi copii cu mine, doi copii mai mari, că trebuia să trec prin pădure ca să merg pe drumul cel mai scurt, peste deal, şi m-am dus acasă. Cînd am ajuns la poartă, mama m-o întîmpinat plîngînd în hohote: Uite, o venit Securitatea să-l aresteze şi el o fugit. Am întrebat: Cum o fugit? Zice: O văzut maşina Securităţii lîngă Preotu, că s-o oprit şi o tras acolo. După ce-o ieşit de la Preotu, ei o trecut în sus, n-o intrat la noi, iar dînsul atunci o fugit. Cînd s-o reîntors (securiştii – n.n.) de unde-o fost plecaţi, o venit la noi să-l aresteze, da’ nu l-o mai găsit. Şi-atunci o luat-o la întrebări pe mama şi erau foarte agresivi. Şi mama le-o spus numai: Eu nu ştiu unde s-o dus, nu ştiu unde-i.

După cinci luni de zile, cît o stat el ascuns, l-o prins (securiştii – n.n.) într-un pod de şură la Mureşan Simion. Acolo o fost trei, cînd o venit Securitatea. Cînd securiştii o înconjurat grajdul, tatăl meu s-o coborît primul din pod şi ei l-o aşezat pe burtă şi cu mîinile la spate. Înainte de-a se coborî el din pod, unu de la Cesar, care era pădurar, o strigat: Coboară-te, pasăre, din pod! Şi-atunci, cînd s-o coborît, l-o aşezat pe burtă,  i-o pus cătuşele la mîni şi l-o luat la întrebări: Banditule, cîţi mai sînt în pod? O zis: În pod mai sînt doi. Ălalalt, Moldovan, n-o vrut să coboare şi-atunci o urcat ei (securiştii – n.n.) după el şi cu furca l-o dat jos. Şi pe el l-o pus pe burtă şi l-o întrebat: Cîţi mai sînt în pod? O zis: Mai este încă unu.

Da’ ăla nu s-a mai coborît. În timpul în care ăştia erau ocupaţi cu tata şi cu Moldovan Ioan, o reuşit să fugă.

– Ce s-a întîmplat cu dumnealor după ce au fost prinşi de Securitate?

– După ce i-o prins, i-o dus la Securitate, i-o bătut, i-o adus noaptea înapoi, i-o dat jos din maşină şi i-o urcat la pădure, unde i-o împuşcat. După ce i-o împuşcat, s-au întors securiştii înapoi, la Gherla. Unu o intrat într-o cîrciumă, la unu de soţia lui era verişoară cu mine. O bătut în uşă şi-o strigat: Deschide, Mihoc, uşa, să intru! Cînd o intrat, o bătut cu pumnul în tejghea: Dă-mi să beau, zice, că am omorît pe Măhălean. Că de la el n-am putut scoate nimic, ca dintr-o piatră!

– Cum s-a aflat în sat ce s-a întîmplat?

– Dimineaţa, un văr de-al meu, care o trecut de-o dus gunoi pe-aici, i-o găsit morţi pe amîndoi: Moldovan era împuşcat în cap, iar pe tatăl meu îl împuşcaseră în picioare şi în abdomen. S-o chinuit, săracul, toată noaptea. Mi-o spus un unchi care atunci locuia în prima casă de-aici, că l-o auzit toată noaptea cum plîngea şi zbiera. Dimineaţa, zice că era un părău de sînge, nu alta, aici. Un părău de sînge era sub tata.

Mama o aflat de la un vecin de-al nostru, Băgăcean Ioan, care o venit pe furiş şi i-o spus. O căzut jos de durere, mama, şi soră-mea la fel. Sora mea avea atunci 16-17 ani.

… O trimis mama carul, cu un nepot de-al lui tata, să-l aducă pe tata acasă. O venit aici, la pădure, se adunaseră mai mulţi din sat, comunişti, discutau, rîdeau. Şi unul dintre ei zice: Uite – că dînsul s-o chinuit toată noaptea şi probabil o strîns pumnii de durere -, zice, uite că pînă şi mort ţine pumnul strîns, de parcă ar vrea să se răzbune pe noi!

– De ce nu-l iubeau comuniştii pe tatăl dvs.?

– Pentru că era un foarte bun român, iar ei veneau la el să se înscrie în partid şi el le zicea: Nu dau eu stima unui neam pe un carnet de partid!

– Dvs. cum aţi aflat că tatăl dvs a fost omorît?

– Eu eram atunci învăţătoare la Căianu Mare, că m-au transferat acolo de la Cesar. Eram la o colegă, care-şi sărbătorea onomastica. Şi a venit un coleg de la Ilişua. Cînd eram noi în toiul petrecerii, el era foarte… mohorît, nu zicea nimic. Şi zice unul dintre colegi: Da’ tu de ce eşti aşa de mohorît? Zice: Apoi, c-aşa-s io…

Cînd s-o terminat petrecerea, am dat să mă duc acasă, că stăteam în gazdă la o bătrînă. Şi zice colegul acela către mine: Domnişoară, îmi daţi voie să vă conduc acasă? Am zis: Da. Parcă aveam presimţiri, că ştiam că tatăl meu îi fugit. Pe drum, numai ce îmi zice: Să ştii că pe tatăl dumitale l-au împuşcat. Mergeţi urgent acasă.

Am crezut că o să cadă cerul peste mine. N-am dormit toată noaptea. Dimineaţa, cu primul autobuz am venit la Gherla. Aici am întîlnit o familie pe care o cunoşteam de la Cesar. Şi-am întrebat femeia: Nu ştii ce s-o întîmplat la noi, la Sîntejude, cu tata? Zice: Atîta ştiu că… Dumnezeu să-l ierte! Şi n-o mai zis altceva nimic.

– Cine i-a înmormîntat, pe tatăl dvs. şi pe Moldovan Ioan?

– Pe noi nu ne-o lăsat să ne atingem de ei. Carul pe care l-o trimis mama o venit gol acasă. Groapa o făcut-o oamenii, fraţi de-ai lui Moldovan, supravegheaţi de securişti.

– Ştiaţi cine sînt cei care i-au împuşcat?

– Securişti! V-am spus că unul s-o dus la cîrciumă şi o zis: Dă-mi să beau, că am împuşcat pe Măhălean! Acuma, că l-o împuşcat el, ori o pus pe careva dintre ceilalţi să-l împuşte, asta eu nu ştiu.

– I-aţi făcut, în anii care au urmat, slujbă de înmormîntare tatălui dvs.?

– Dumneavoastră nu vă puteţi imagina ce regim o fost! Eu n-aş sfătui pe nimeni să se înscrie vreodată în partidul comunist!

– Care era “păcatul” tatălui dvs., pentru care fusese împuşcat?

– Păcatul lui era că nu voia să se înscrie în partidul comunist. Mereu era cercetat, la casa noastră mereu venea Miliţie, venea, mergea şi iar venea.

– Cu dvs. au avut treabă vreodată?

– Bineînţeles! În ’49, mă trezesc într-o zi cu doi jandarmi. Stăteam la Căianu, cu o colegă. Şi zice colega: Uite, vin doi jandarmi. Zic: Aştia la mine vin! O intrat în casă.

Eu şi colega asta voiam să mergem la plimbare, că era vară şi frumos. Şi am ieşi afară să mă spăl pe picioare. Un jandarm, după mine! Zic: Da de ce umbli tot după mine? Doar nu-s arestată! Zice: Ba sînteţi arestată!

M-au arestat şi m-au dus, cei doi jandarmi, la Securitate, la Dej. Cînd am intrat înăuntru s-o uitat la mine (securistul – n.n.) aşa, din cap pînă în picioare: După cine porţi doliu? Zic: După tatăl meu. Da’ cine ţi-o fost tată? – zice. Zic: Măhălean. Zice: Banditul ăla, imbecilul ăla? Vorbea româneşte foarte stricat. Şi zic: Oricum ar fi fost, mi-o fost tată! Nu m-am lăsat batjocorită.

Şi-atunci, s-o întors şi mi-o dat un pumn aici, în partea dreaptă, în obraz, şi cum mi-o atins nasul, o început să curgă sîngele şuvoi. Era acolo un plutonier major, s-o uitat la mine cu milă şi mi-o adus apă de m-am spălat.

Ăla care m-a anchetat voia să fiu, de-atunci încolo, un… turnător, să mă duc la ei, la Dej, periodic, să… torn. Şi-am zis: Nu vă supăraţi, da eu nu pot să fac treaba asta, că de mine se fereşte lumea, că-s învăţătoare. Zice: Numai aşa te las, dacă săptămîna viitoare vii la mine cu… lista (de informaţii – n.n.).

Toată noaptea săream din somn. Iară vine la mine şi mă arestează. Zice: Iară porţi doliu? De azi înainte să nu mai porţi doliu!

Pînă la urmă m-am mutat din comuna aceea, m-a ajutat inspectorul judeţean, care mă cunoştea de copilă, că l-am rugat să-mi deie un post într-un sat de unde să  pot merge după ore acasă, la mama şi la sora mea, care rămăseseră fără nici un sprijin. Noi fuseserăm şi refugiaţi, iar cînd am venit acasă, acasă n-am mai găsit nimic. Pe cînd am reuşit să ne încropim ceva, l-au omorît pe tata.

– Cîţi ani, după ce a murit tatăl dvs., v-au chemat la Securitate?

– Doi ani. Dar, cum să vă spun: nici după aceea nu aveam curajul să mă duc undeva, să intru undeva, pentru că eram dispreţuită, eram persecutată, oamenii mă ocoleau. Şi soţul meu, după ce m-am căsătorit, a fost persecutat.

– Tatăl dvs. a stat ascuns – spuneaţi – cinci luni, pentru a nu fi arestat de Securitate. În timpul acesta veneau securiştii la dvs. acasă să întrebe de el?

– O, Doamne! Toată noaptea veneau la casa noastră, la mama şi la sora mea, toată noaptea le băteau în uşă. Intra unu, ba se uita pe sub pat, ba căuta prin dulapuri, ba lua actele care le găsea în casă şi le dădea foc. Ferească Dumnezeu, ce făceau! Noaptea îi puneam mamei lanterna în geam, se uitau în casă să vadă dacă n-o venit tata. Vai, săraca mama mea, mult au chinuit-o!

– De ce nu-i plăceau tatălui dvs. comuniştii?

– Pentru că erau agresivi. Nu putea să-i suporte, tata. Nu putea să-i vadă. Mereu veneau la el să se înscrie în partid şi zicea: Eu nu-mi vînd neamul pe un carnet roşu. El cunoştea situaţia din Rusia, că fusese prizonier, şi ştia ce înseamnă comunismul. Spera să vină americanii… N-o mai venit niciodată…

– Despre gruparea din care făcea parte – Garda Albă sau Partizanii Regelui Mihai, cum i se spunea -, vorbea vreodată cu dvs.?

– Ştiam că e într-o organizaţie, dar ce organizaţie, nu ştiam. Nu-şi dădea el toate… secretele.

– După 61 de ani aţi căpătat dreptul să deshumaţi osemintele tatălui dvs, împuşcat de Securitate în 1949 şi îngropat în aceeaşi groapă cu camaradul său, Ioan Moldovan…

– Sînt cea mai fericită, pentru că mor împăcată că pe tatăl meu îl duc acasă. Şi-i sărut oasele şi-i mulţumesc că a fost aşa cum a fost, un om cinstit şi un bun român. Pentru asta l-au împuşcat. Dar Dumnezeu e sus şi vede şi ne-a pedepsi pe toţi, după cum merităm.

– Şi-ar fi dorit mama dvs. să trăiască această zi?

– Vai de mine! Vai de mine! Cu durerea asta a murit în suflet, că-l ştia pe tata aruncat într-o groapă, la marginea pădurii… Nici să venim la mormînt n-am avut voie. Nu era voie să se ştie că este mormînt aici…

– Sînteţi mîndră de tatăl dvs., doamnă Birta?

– Sînt foarte mîndră! Tata a fost un om inteligent şi un om bun şi un român adevărat! Tata a fost voluntar pe front în primul război mondial, a fost şi decorat. Tata şi-a iubit ţara şi neamul!

– Se poate ierta ceea ce v-au făcut dvs. comuniştii?

– Iert, pentru că Dumnezeu i-a pedepsi. Dumnezeu i-a pedepsi şi nu vreau să mă răzbun pe copiii lor, pentru că copiii nu au nici o vină pentru faptele părinţilor. Dar vreau să-mi dea despăgubiri, statul, pentru că statul e vinovat!

– Credeţi că se poate “despăgubi” o viaţă de om?

– Nu, nu se poate despăgubi. Dar viaţa nu are dreptul să ţi-o ia nimeni altul decît Dumnezeu. Or ei au luat viaţa cu mîna lor.

– Dacă ar fi să-l aveţi în faţă pe cel care l-a împuşcat pe tatăl dvs…

– Nu i-aş face nimic. I-aş spune doar: Dumnezeu să te aibă în grijă! Dumnezeu ştie şi ne judecă pe toţi. Un Dumnezeu avem şi în el ne încredem. Şi credinţa în Dumnezeu m-a făcut să pot fi astăzi aici, iar oamenii ăştia cinstiţi să-l deshumeze pe tatăl meu ca să-l pot apoi îngropa creştineşte, aşa cum a meritat, ca om credincios şi care şi-a iubit neamul.

– A fost comunismul un blestem pentru neamul acesta?

– Un blestem, da, un blestem o fost. Regimul comunist o fost un blestem. Mii şi mii de oameni închişi, torturaţi, omorîţi de Securitate. Nicicînd tinerii să nu mai aibă parte  de ce-am avut noi! Dumnezeu să-i ferească şi să-i ocrotească!

M. TRIPON