Telefon-mania

RADU VIDA

Pixeli de biţi cu sunete…
Cu ingrediente de infra şi ultrasunete. Ce, pe scara care este, se situează între 20HZ şi 20kHZ. Tare,nu? Şi cu toate acestea, nu cred că titlul editorialului de astăzi are acoperire… gramaticală. Dar sînt sigur că în domeniul telefoniei şi a obsesiei pentru această sculă, care, nu-i aşa, ne-a schimbat viaţa, există mii de posibilităţi de exprimare. (Iată una dintre ele: în limba chineză a da telefon se spune dà dianhúa, ceea ce, cuvînt cu cuvînt, se traduce prin a face vorbă electrică).

Introvertiţi, timizi, asociali – cu toţi au îmbrăţişat telefonul mobil (handy, pentru cei care nu mai pot fără engleză şi germană). Şi, iată, lumea devine dependentă de această mică drăcovenie. De la politicienii importanţi, pînă la oameni de afaceri, jurnalişti, copiii de la şcoala primară, Gheo-ciobanul şi Nastasia din capul satului, bătrînă cît să fi prins declanşarea primului război mondial, dar cu gînduri şi apucături ce nu depăşesc limitele secolului al XVI-lea, fără excepţie, zic, se dau în vînt după cele mai sofisticate telefoane. Iar producătorii nu contenesc să satisfacă cele mai trăznite gusturi.

Mica jucărie are internet, jocuri, GPS, SMS, MMS, PSF ş.a. Face fotografii, rezervări, stochează, masează, casează… Sac fără fund, ce mai. O minune! Şi, cum spuneam, nu mai putem trăi fără aşa ceva. Nu mă dau în vînt după lumea de dincolo, dar cred că atît în Rai, cît şi în Iad există aşa ceva. (Cei ce au alunecat prin tunelul luminos, au spus că există sau nu verdeaţă, crîşme, fete frumoase, soacre… şi mai ştiu eu ce! Dar niciunul n-a negat existenţa telefoanelor mobile. Aşa că…)

Nu e de mirare că jucărioara ne duce în ispită. Vorbim (şi plătim) pînă se uscă firul nevăzut, ce leagă dreptunghiul magic de factura electronică. Devenim mai îndrăzneţi, decît dacă am sta faţă în faţă cu interlocutorul şi să-l beştelim, spre exemplu, că n-a făcut, n-a dres… Facem selfie, aşa, de amorul „artei”. Şi chiar dacă, o… îmbulinăm, din această cauză, rămînem conectaţi la realitate. Cu telefonul, desigur. (Nu că a fost Ziua fotografie – alaltăieri, n.n. –, dar trebuie să vă povestesc ce a păţit un primar, respectat de altfel. Pînă cînd şi-a făcut oareşce fotografii cu telefonul mobil. Omul era, singur, în biroul de… ales şi l-a pălit amocul. În pielea goală! Şi-a tras cîteva chipuri şi le-a postat pe internet. Finalul a fost mai puţin fericit. Asta pentru că, aleşii, consilierii din Cantoane nu au înghiţit gluma. P’asta au considerat-o chiar de prost gust şi l-au suspendat pe primarul Geri Müller. Oripilaţi, alegătorii din Argovia cer demiterea învinuitului, care, deocamdată, are prezumţia de nevinovăţie (!?!) Dar la un referendum…

La aşa un fenomen de masă – hop şi psihologii! Şi psihosociologii. Şi alte ştiinţe de graniţă. Aşa că, dacă eraţi îngrijoraţi că nu sîntem)sînteţi băgaţi în seamă, să ştiţi că au început să apară articole ştiinţifice, cărţi, tratate. Iar dependenţa de telefonia asta nebunească a primit şi un nume: nomofobia. Adică – în traducere liberă – teama de a fi deconectaţi. Povestea vine – cum altfel? – de la englezescul no mobile phone – şi desemnează stările de anxietate în lipsă de. Iar această dependenţă, care ridică, pînă pe la… etajul zece, cantitatea de dopamină ce zace în fizicuţul nostru, face ca povestea să se termine cu un fel de boală. La tărtăcuţă. Acolo, unde cu toate strădaniile, omul n-a reuşit să descifreze, în totalitate, ce şi cum.

Aşadar, sfaturi medicale nu există. Pentru că, boala asta, nomofobia face parte din mersul nostru înainte. Că s-a răspîndit mai repede decît Ebola – e în firea lucrurilor. Pentru că: nu muşcă, nu doare, nu îmbată… Nimic. Dar, dacă-i dependenţă, se cheamă că-i devianţă. Şi se poate preveni cu mai puţini infra şi ultra sunete. Sau, tot un drac de biţi:
… pixeli.