Tandem 3

RADU VIDA

Veţi spune că mă obsedează candidaţii la preşedinţie! Am să neg. Cu argumente, desigur. Şi primul dintre ele este că nu vreau un preşedinte aşa cum scrie la Constituţiune. Semi, sferto-, jucător, care zice că-i într-un partid, dar dacă-şi dă demisia e al tuturor. E un talmeş-balmeş de culoarea curcubeului, care vasăzică că nici nu există. Decît alb, de la albire, nicidecum imaculat…

N-am reuşit nici în acest sector să ne aliniem celor din UE. (Nu că ăia ar fi mai grozavi, dar au experimentat roata, cu mulţi ani înainte.
Apropo: ştiţi bancul? Acela cu românul care îl întreabă pe englez cum de are aşa un gazon de frumos.
„Păi, zice John, cosesc în fiecare săptămînă, ud şi iată rezultatul”
„Şi noi facem la fel, zice Gheorghe”.
„Da, numai că noi facem asta de 500 de ani”.)
Aşadar, tandemul despre care vreau să vă povestesc e un… trio. Vesel şi trist, totodată. Un fel de „o floare şi doi grădinari”, în care se regăsesc Elena Udrea, Gheorghe Funar şi Corneliu Vadim Tudor.

De ce i-am pus în aceiaşi ciorbă? Pentru că ei sînt de fapt, candidaţii fără voce.
Pe blonda de la PMP o eliminăm din aceleaşi motive pentru care n-am vorbit de Cristian Diaconescu. Prea a navigat în haznaua marinelului pentru a-i mai da cineva măcar de-un rimel şi apă oxigenată.

Ceilalţi doi grădinari…
Nu ştiu dacă aţi reuşit să le ascultaţi discursurile. De-a lungul anilor au avut propoziţii care ar fi trebuit să răscolească suflete şi să pună la zid tot felul de fapte reprobabile. De la noi şi de aiurea. Dar amîndoi au dat cu mucii-n fasole. După ce au plivit prin ograda PRM, au ciuntit… parcela. Se pare că România lor (aşa mică cum e) a fost prea mare pentru aşa două spirite mari. Şi grase. Care, pînă la urmă, n-au ştiut cum să-şi pună piedică. Spre bucuria multor concetăţeni,vizaţi ba de mitralierele imaginare, ba de sperietoarea în culori naţionale. Indiferent ce idei ai, dacă te dai la propoziţii cu stadioane apocaliptice şi vopseşti gunoiul în roşu, galben şi albastru n-ai cum să ajungi la sufletul alegătorului. Şi, apropos, de alegători: nu înţeleg cum se pot diviza aşa?! În halul ăsta, vreau să spun. Oameni aceştia (şi nu mă refer neapărat la cei despre care discutăm în acest editorial) cer măcar părerea familiei, a partidului din care (mai) fac parte sau nu, vorbesc cu vecinul de scară, cu … da’ cu cine nu vorbesc?! Şi, pe urmă, conform legii, trebuie să scoată o masă şi un scăunel în faţa trecătorilor. Şi să le ceară 200.000 de semnături. Ce rost are un asemenea efort financiar şi material, timp şi nervi, speranţe şi deziluzii? Ca să ce? Să vină familia, să voteze de jenă şi vreo doi „patriote naţionale” şi, în final, să se aprindă BEC-ul la procente ce se zbat cu un „0” (zero imens) înainte virgulei ridicole?

Sigur, e dreptul lor să se facă de ruşine. Ba, dacă mă gîndesc bine, poate că e dreptul lor să-şi bată joc, în acest fel, de alegerile prezidenţiale. Acuma: pe Nuţi o înţeleg. Nu ştie face rîntaş, aşa că singura ei şansă e să tragă pentru Parlament. Şi să conducă PMP-ul aşa cum i-a cerut Popey. Dar Corneliu Vadim Tudor şi Gheorghe Funar au cu totul şi cu totul alte înclinaţii decît cea de preşedinte. Şi, zău, au ceva de spus. Nouă şi viitorimii.

Din acest motiv nu înţeleg ce caută ei, în bărci diferite, dar găurite, la această mascaradă. Sau, mai exact, de ce caută să facă din alegerile prezidenţiale circ? Cu bani!
Numa aşa, c-aşa-i doru’! Şi politica lu’ Gigi Chioru’?