Strategii şi festivisme

An de an, 1 iunie – Ziua Internaţională a Copilului – este prilej pentru tot felul de manifestări mai mult sau mai puţin festiviste, simpatice în felul lor, însă la fel de superficiale. Superficiale, fiindcă nu rezolvă, şi nici măcar nu atenuează, situaţia uneori dramatică în care se află prea mulţi copii din ţară.

Datele din toamna anului trecut arată că circa 41,7% dintre românii cu vârsta sub 18 ani – copii deci – sunt supuși riscului de sărăcie sau excluziune socială, aceasta fiind cea mai mare proporție din Uniunea Europeană. Unul dintre rezultatele acestei situaţii, agravată de politicile dezordonate din învăţământ, este numărul ridicat de tineri care abandonează de timpuriu şcoala, fapt care face ca şansele lor de a-şi găsi un loc de muncă să fie reduse.

Din păcate, combaterea sărăciei nu pare a face parte dintre priorităţile foştilor şi actualilor guvernanţi, care – după cum se poate observa – sunt procupaţi de cu totul şi cu totul alte probleme.

Ce-i drept, se întocmesc planuri, strategii şi pachete de măsuri, însă acestea folosesc tot atât de mult ca şi tratamentul cu piramidon pentru ulcer.

Prin 2013, guvernul PSD de atunci a elaborat „Strategia pentru protecția și promovarea drepturilor copiilor 2014 – 2020“. Rezultatul, la cinci ani distanţă, este creșterea abandonului școlar, menţinerea procentului ridicat de copii care trăiesc în sărăcie, dar şi accentuarea inechitaţii sociale.

Nici aşa-numitul „pachet antisărăcie”, lansat de guvernarea din 2016, nu a avut urmări mai strălucite. Pachetul conţinea măsuri de genul screening medical la naştere, vaccinări gratuite, programe de prevenţie a părăsirii în unităţi sanitare, certificate de naştere pentru toţi copiii, creşe comunitare sau plata unor îngrijitori, rechizite gratuite pentru cei care beneficiază de tichete sociale sau acces gratuit în grădiniţe. Apoi, copiii ar fi trebuit să aibă parte de programe de integrare şcolară, de genul „Şcoala-motor de incluziune în zonele defavorizate”, „Şcoala după şcoală” sau de “Prevenirea abandonului școlar prin sport”. Pentru cei peste 16 ani erau prevăzute programe de formare profesională, dezvoltarea învaţământului profesional şi tehnic sau un program de “inserţie socio-profesională a tinerilor din sistemul de protecţie specială”.

Aţi mai auzit ceva de toate acestea? Cu siguranţă nu, asta probabil şi din cauză că guvernanţii noştri au obiceiul (ca să nu spunem apucătura) de a abandona urgent orice iniţiativă a predecesorilor, chiar dacă acesta este cât de cât bună.

Să mai apelăm la doar câteva cifre. România se situează pe locul cinci între ţările din Uniune cu cea mai mare proporţie a gospodăriilor cu copii. Concret, în 35% dintre cele 7,494 milioane de gospodării româneşti trăiesc copii, ceea ce înseamnă că 2,594 milioane dintre acestea aveau copii. Dacă aproape 42% dintre gospodării se confruntă cu sărăcia, rezultă că peste un milion de copii din România se află în această nefericită situaţie.